Mission Populaire Libre

Jésus-Christ est le même hier, aujourd'hui et éternellement" (Hèbreux 13:8)

Langue:




Condamnarea omului face necesară neprihănirea lui. Neprihănirea nu este o eliberare din lipsă de dovezi acuzatoare, prin „ neprihănit” se înţelege că acela care este învinuit, nu este vinovat, acuzarea a fost doar, pe nedrept, îndreptată spre el. Cel ce stă înaintea judecăţii nu a încălcat nici o rînduială, a apărut doar un acuzator, care nu a putut rezolva nimic, pentru că nu a putut dovedi nici o vină. Acuzaţia a fost respinsă, procuratura a trebuit să claseze dosarul - judecareea cazului a încetat.

Pe de o parte, omul a devenit vinovat înaintea lui Dumnezeu, de aceea el are nevoie de iertare. Neprihănirea în sensul divin este de partea cealaltă: Dumnezeu îl vede, în Hristos, pe omul căruia El i-a iertat păcatele, astfel este ca şi cum acesta nu ar fi păcătuit nici o dată. Zicala zice: „ Iertat - dar nu uitat! ” Noi chiar dacă ne iertăm unii pe alţii din inimă, totuşi ne aducem aminte deseori de multe lucruri care au existat odată, demult. La Dumnezeu stau lucrurile altfel: El a iertat păcatele şi nu se mai gîndeşte la acestea. Nimeni nu are dreptul să readucă, în amintire, lucrurile din trecut ale unui om pe care Dumnezeu l-a iertat şi l-a făcut nevinovat. Cine face aşa ceva devine vinovat şi pune în pericol, pentru sine, iertarea divină şi neprihănirea.

Pentru că omul este născut în starea aceasta păcătoasă fără o contribuţie personală, Dumnezeu a luat asupra Sa, prin Fiul, decizia condamnării pe care ar fi trebuit s-o pronunţe prin legea Lui, şi, prin împăcarea Sa, a lucrat o neprihănire deplină a omului. „ Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi.” (Isa. 53, 5).

În epistola către comunitatea din Roma, Pavel a învăţat în detaliu neprihănirea biblică şi a arătat, cum poate fi primită şi trăită. Referitor la Evanghelia lui Isus Hristos şi la neprihănirea care urmează, el scrie: „ Căci mie nu mi-e ruşine de Evaghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecărui care crede: mai întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă’ ” (Rom. 1, 16+17).

Dumnezeu nu numai că l-a salvat pe om de la moarte şi pierzare, ci El l-a dezvinovăţit pe deplin şi i-a redat dreptatea divină. Propria neprihănire prin fapte care izvorăşte din dreptatea proprie, nu mai este necesară pentru că am devenit părtaşi ai dreptăţii lui Dumnezeu. Dreptatea proprie nu valorează înaintea lui Dumnezeu şi poate să fie cea mai mare piedică pentru noi. Este scris: „ Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii” (Rom. 3, 20).

Prin lucrarea suverană a lui Dumnezeu, omul a fost scos din starea pierdută în care a fost condamnat şi a fost reaşezat înaintea lui Dumnezeu. Acesta este miezul Evangheliei lui Isus Hristos. Dumnezeu nu numai că ne-a iertat, El ne-a făcut nevinovaţi şi ne-a dăruit chiar şi propria Sa dreptate. „ ... şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El ... Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” (Rom. 3, 22-24).

Aici nu mai rămîne spaţiu pentru faptele proprii, care duc la o neprihănire proprie, aici trebuie să cedăm loc mesajului divin, adică Evangheliei lui Isus Hristos. Aceasta este de fapt Evanghelia mîntuirii, mesajul eliberator, care trebuie trîmbiţat, în toată lumea. Omenirea a fost împăcată cu Dumnezeu. „ ...să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încît, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Rom. 3, 26). Nu credinţa într-un întemeietor al vreunei religii sau al vreunei confesiuni realizează neprihănirea divină, ci credinţa în Isus, în care Dumnezeu S-a întîlnit cu omenirea, împăcînd-o cu Sine. Faptele smerite nu valorează: „ Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Rom. 3, 28).

După cum vedem, Pavel a fost atît de cuprins de gîndul neprihănirii, încît a adus lumină în tema aceasta, privind-o din toate părţile. Epistola către Romani, de la cap. 3 pînă la cap. 8, ne dă o introducere atotcuprinzătoare în planul de mîntuire al lui Dumnezeu. Fiecare trebuie doar să accepte, prin credinţă, ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit şi să-I mulţumească Lui pentru aceasta. Cine încearcă prin fapte proprii nu va recunoaşte niciodată lucrarea desăvîrşită a lui Dumnezeu în importanţa sa adevărată şi deplină. Lucrarea noastră proprie ne împiedică să vedem ceea ce a făcut Dumnezeu cu adevărat. „ ... pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Rom. 4, 5).

Prin Avraam ni se arată o lecţie de o importanţă vitală, că aceluia căruia Dumnezeu i se adresează şi care primeşte astfel Cuvîntul făgăduinţei nu mai priveşte la sine şi la stările înconjurătoare, ci crede din inimă ceea ce a zis Dumnezeu. El vede deja lucrurile făgăduite, deşi acestea încă nu există, îi dă lui Dumnezeu onoare şi trăieşte în siguranţa credinţei, avînd convingerea tare că Dumnezeu va înfăptui ceea ce a făgăduit chiar El.

În Rom. 5, apostolul explică mai departe: „ Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos ” (vers. 1). El ne arată că prin credinţă am intrat în această stare de har, avînd acces la tronul harului, că ne putem lăuda cu nădejdea în slava lui Dumnezeu, chiar şi în necazuri şi dureri. Apoi el revine din nou la miezul neprihănirii: „ Deci, cu atît mai mult acum, cînd sîntem socotiţi neprihăniţi, prin sîngele Lui, vom fi mîntuiţi prin El de mînia lui Dumnezeu” (vers. 9). Tot timpul se subliniază faptul că nu este vorba despre o credinţă în ceva neprecis, ci este vorba despre credinţa în Isus Hristos, Cel răstignit, şi în răscumpărarea adusă prin sîngele Său scump şi sfînt.

Apostolul scrie mai cuprinzător: „ Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Rom. 5, 18-19). Aşa cum, pe de-o parte, se constată că actul de condamnare i-a lovit pe toţi oamenii, de la Adam încoace, tot aşa, pe de altă parte, putem crede că această condamnare a fost ridicată, că în faţa lui Dumnezeu am fost iertaţi şi întru totul neprihăniţi.

În cap. 6 ni se arată că noi am fost răstigniţi şi am murit împreună cu Hristos, că am fost îngropaţi cu El, dar apoi înviaţi cu El, la o viaţă nouă, dumnezeiască.

Romani 7 îl arată pe om în toată slăbiciunea lui. El se vede înşelat prin păcat şi simte toată asprimea legii divine. Numai acolo unde este o lege, poate exista şi o încălcare de lege. Fără darea legii pe muntele Sinai, cu toate poruncile şi interdicţiile ei, omenirea nu ar fi ştiut ce este drept. Legea a fost dată pentru ca omul să-şi dea seama de încălcările dreptăţii. Judecătorul cel drept ne-a condamnat prin legea Sa, iar ca Răscumpărător, El ne-a dăruit har şi milă. „ ...dar mila biruieşte judecata.” (Iac. 2, 13).

Omul îşi dă seama de robia sa, de obiceiurile proprii şi de înclinaţiile al căror sclav este, şi strigă din suflet: „ Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pămîntească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? ” (Rom. 7, 15-24). Fiecare om care se întoarce la Dumnezeu va trebui să treacă prin acest proces interior, pentru că fără acest proces nu este posibilă o pocăinţă.

Abia după aceasta urmează, în capitolul 8, ceea ce este descris ca o realitate trăită divină. Omul, neprihănit prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea Sa desăvîrşită de răscumpărare, poate să strige: „ Acum dar nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Hristos Isus” (vers. 1), pentru că ei au găsit pace cu Dumnezeu şi au intrat în odihna Lui.

Satana, acuzatorul fraţilor (Apoc. 12, 10) şi cei care i se pun la dispoziţie ridică acuzaţii tot mai mari împotriva credincioşilor neprihăniţi prin har. Pavel ţine seama de această stare: „ Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi.” (vers. 33).

Neprihănirea adevărată nu este doar o învăţătură, ea trebuie să devină o experienţă trăită. Neprihănirea este partea a doua a iertării. Dumnezeu trebuia să-l condamne pe om, pentru că a devenit vinovat. Răscumpărarea prin sîngele Mielului a eliminat vina noastră. O altă acuzaţie nu poate fi ridicată, chiar dacă Satana încearcă adesea acest lucru. El a făcut-o şi la Martin Luther, dar acesta din urmă a aflat siguranţa prin credinţă, spunînd prin ea: „ Cel neprihănit va trăi prin credinţă! ” Neprihănirea divină vine numai prin credinţa în răscumpărarea înfăptuită prin Isus Hristos.

Aşa cum omul se întoarce la Dumnezeu şi află, prin pocăinţă, sfîrşitul vieţii proprii iar prin naşterea din nou începutul unei vieţi noi, divine, tot aşa este şi cu iertarea, care este în legătură cu suferinţa şi moartea lui Hristos, şi cu neprihănirea, care este în legătură cu învierea şi cu viaţa lui Dumnezeu. „ ... care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost neprihăniţi.” (Rom. 4, 25). Aşa de sigur cum a murit Isus, tot aşa de sigur este păcatul iertat. Aşa de sigur cum a înviat El, aşa de siguri sîntem noi justificaţi şi iertaţi pentru totdeauna.

Apostolul Iacov ne arată credinţa celor neprihăniţi, credinţă care stă pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi care prin ascultarea corespunzătoare, îşi găseşte desăvîrşirea prin fapte: „ Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ‘Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire’ ; şi el a fost numit ‘prietenul lui Dumnezeu’ ” (Iac. 2, 22-23).

Nu faptele îl justifică pe om. Acestea sînt doar o parte integrantă a celui neprihănit prin credinţă. Cine crede în Dumnezeu, acela procedează conform celor poruncite de El. Avraam credea că Dumnezeu îl va învia pe fiul său Isaac din morţi şi era pregătit să-l aducă drept jertfă, aşa cum i s-a poruncit. Din perspectiva aceasta a credinţei, lui i-a căzut greu să asculte. Iacov nu se referă la faptele pe care oamenii le fac din iniţiativă proprie cu intenţia de a obţine ceva în faţa lui Dumnezeu, ci numai la faptele care se fac după porunca şi Cuvîntul lui Dumnezeu. Cine crede cu adevărat, acela face doar ce a zis Dumnezeu. „ Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 14). Astfel credinţa „ respiră” şi este vie.

Omul neprihănit prin credinţa în Isus Hristos stă aşa înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. El este reaşezat în starea originară pentru destinaţia veşnică şi mai aşteaptă doar transformarea trupului şi desăvîrşirea. Cine crede cu adevărat o va dovedi bucuros prin viaţa şi faptele sale, aşadar prin ascultarea sa, aşa cum a făcut-o şi Avraam. În Evrei 12 răscumpăraţii sînt arătaţi ca oameni drepţi şi desăvîrşiţi. „ Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întîi născuţi, care sînt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, de Judecătorul tuturor, de duhurile celorneprihăniţi, făcuţi desăvîrşiţi.” (vers. 22-23).

Résumé 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32