Misión Popular Libre Krefeld

Jesucristo es el mismo ayer, y hoy, y por los siglos. Heb.13.8

Idioma:




În Sfînta Scriptură găsim deseori descrieri în tablouri şi pilde, fără ca problema propriu-zisă să ajungă la suprafaţă. Dumnezeu a făcut astfel ca tainele adînci ale Cuvîntului Său şi ale planului Său de mîntuire să fie descoperite şi aduse la lumină numai prin Duhul. Abia după ce am înţeles în ce a constat de fapt căderea în păcat, devin limpezi înţelesul şi însemnătatea ieşirii din acest păcat prin mîntuirea care a avut loc. Expresia „ căderea în păcat” ne spune deja ce s-a întîmplat.

Destinaţia divină a omului era de a domni peste pămîntul întreg. Prin căderea în păcat el a pierdut această poziţie înaltă. Numai prin căderea în păcatul prin care primii oameni au ajuns sub puterea Satanei, se explică faptul potrivit căruia domnitorul acestei lumi a putut exercita, din clipa aceea, dominaţia sa asupra oamenilor şi asupra întregului pămînt. Duşmanul a ajuns, prin şarpe, în omenire. Nimeni nu poate spune cît timp au trăit, netulburaţi, Adam şi Eva în comunitate cu Dumnezeu. Ei nu cunoşteau durerea, suferinţa, nici lacrimile; nu exista boală, nici moarte. Ei se bucurau de ocrotire în paradis şi trăiau cu Domnul Dumnezeu în armonie fericită. În răcoarea serii El îi vizita; cerul era pe pămînt. Starea aceasta va veni din nou: „ Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21, 3b).

Căpetenia îngerilor - Lucifer care s-a răsculat în cer şi apoi a fost doborît, şi-a continuat lucrarea de distrugere pe pămînt ca duşman declarat al lui DumnezeuŢinta lui era de a-i despărţi pe oamenii creaţi de Dumnezeu, din comuniunea în care trăiau ei şi Dumnezeu şi de a-i arunca în nenorocire şi în moarte. Conform Ezechiel 28, 12-17, El era deja în grădina Eden, înaintea căderii în păcat a omului. În textul amintit, Dumnezeu S-a adresat, prin prooroc, direct Satanei, care era în funcţia de împărat al Tirului. Sfînta Scriptură ne dovedeşte că Satana poate să pună stăpînire pe oameni şi pe animale. Domnul a scos draci şi demoni din mulţi oameni (Mat. 4, 24). În Marcu 5, 9 aflăm despre cel rău că a vorbit personal din omul demonizat: „ Apoi Isus l-a întrebat: ‘Cum te cheamă?’ El a răspuns: ‘Legiune mă cheamă, pentru că sîntem mulţi.’ ” Acest om nu era dominat numai de Satana, ci şi de alte duhuri rele.

În grădina Eden existau mulţi pomi, printre care pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, dar la căderea în păcat, a fost într-adevăr, ceva mai mult decît mîncatul unui fruct natural. Dealtfel, în Gen. 3 nu scrie nimic de mîncatul unui măr, ci numai de satisfacţia folosirii unui fruct din pomul cunoştinţei. În Gen. 3, 7 putem citi: „ Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” Ceva groaznic se întîmplase, după care ei şi-au acoperit ruşinea goliciunii lor. Ei nu şi-au legat ochii şi nici nu şi-au acoperit gura, ei şi-au acoperit însă partea de jos a trupului cu şorţuri confecţionate de ei.

În relatarea din grădina Eden este vorba despre „ plăcerea ochilor” , despre „ amăgire” etc. Orice bărbat şi orice femeie ştie în ce constă ispitirea gîndului, a ochilor şi plăcerea trupului. Chiar şi expresia „ şarpele m-a amăgit ” trebuie observată. Soţia lui Potifar, mareşalul curţii lui faron, a văzut că Iosif era frumos la chip şi la trup, „ După cîtăva vreme, s-a întîmplat că nevasta stăpînului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: ‘Culcă-te cu mine.’ ” Mai tîrziu ea a zis ca să-l defăimeze: „ Omul acesta a venit la mine ca să se culce cu mine...” (Gen. 39, 7+14). Dacă o fată sau un băiat au fost amăgiţi, atunci nu a fost vorba despre „ mîncatul unei îngheţate” sau despre „ băutul laptelui” .

În Exod 22, 16 ni se clarifică, mai de aproape, expresia „ a amăgi” : „ Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită, şi se culcă cu ea...” Pavel a ştiut ce s-a întîmplat în grădina Eden, altfel nu ar fi scris Bisericii, cu îngrijorare: „ Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Cor. 11, 3). Apostolul scrie, referindu-se la căderea în păcat: „ şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2, 14).

După căderea în păcat, deci după faptul săvîrşit, Domnul Dumnezeu a vorbit imediat cu Eva: „ Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii ...” (Gen. 3, 16). Aceasta clarifică ceea ce s-a întîmplat cu adevărat. Eva nu urma să mănînce cu durere, ceea ce ar fi fost logic dacă ar fi păcătuit cu gura. Pînă azi, nici o femeie nu a rămas însărcinată prin mîncatul unui fruct. Domnul Dumnezeu a ştiut cu exactitate ce s-a întîmplat, şi cum trebuia pedepsită fapta desăvîrşită. De aceea femeile din întreaga lume nasc cu durere copii lor, ca o amintire a căderii în păcat, aşa cum a spus Domnul.

Cel ce se poticneşte de cuvintele: „ şarpele m-a amăgit, şi am mîncat din pom ” (Gen. 3, 13), ar trebui să citească în Prov. 30, 20: „ Tot aşa este şi calea femeii preacurve: ea mănîncă, şi se şterge la gură, şi apoi zice: ‘N-am făcut nimic rău.’ ”

Domnul Dumnezeu a blestemat şarpele şi a zis: „ Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe cîmp; în toate zilele vieţii tale să te tîrăşti pe pîntece, şi să mănînci ţărînă” (Gen. 3, 14). Pînă la timpul respectiv, el a umblat vertical, altfel nu ar fi avut sens pronunţarea sentinţei: „ ...să te tîrăşti pe pîntece...” Foarte important este şi versetul următor: „ Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcîiul.” După mărturia Domnului Dumnezeu, aici este vorba despre două seminţe diferite: o dată este vorba despre sămînţa şarpelui, iar apoi despre sămînţa femeii. În întreaga Scriptură, „ sămînţă” înseamnă urmaşi.

Satana însuşi nu poate naşte sau creea, el este o fiinţă duhovnicească, decăzută şi fără sex. Din cauza aceasta, el a folosit animalul care era cel mai apropiat omului şi care putea vorbi. După cum putem reciti în Gen. 3, şarpele a purtat o adevărată discuţie cu Eva. Ambele, discuţia şi răspunsul, întreaga argumentaţie sînt redate acolo. Abia după blestem şarpele a devenit o reptilă şi şi-a pierdut chipul original.

Discuţia din grădina Eden a început cu întrebarea cunoscută: „ A zis Dumnezeu cu adevărat? ” şi astăzi Satana se foloseşte de aceeaşi metodă: răspîndeşte în minţile oamenilor îndoiala faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Apoi el a încurcat-o pe Eva prin argumente false asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, răsucind totul cu măiestrie. La sfîrşit a urmat minciuna cea mare: „ Cu adevărat voi nu veţi muri, ci, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” Aceasta s-a auzit frumos, iar Eva a căzut în capcană. La ce a folosit mai tîrziu „ deschiderea-ochilor” şi „ cunoştinţa despre bine şi rău ”, într-o stare despărţită de Dumnezeu, sortită morţii? Fiecare om poate, de atunci, să judece personal lucrarea lui şi ştie ce este bine şi rău, ce este minciună şi ce este adevărat etc. Din cauza aceasta, toţi oamenii sînt răspunzători de faptele lor şi vor fi judecaţi la judecata de apoi după faptele lor.

În Biblia grecească este scris despre şarpe, în Gen. 3, 1: „ ho Ophis” , ceea ce în germană ar trebui spus: „ der Schlang” sau „ der Schlangerich” . În limba engleză se spune despre şarpe: „ and he said unto the woman” , în limba franceză, la fel: „ il did a la femme” , tot aşa în limba rusă: „ i skasal smej shene” , ceea ce în româneşte înseamnă: „ el i-a vorbit femeii” şi în alte limbi şarpele este descris ca fiind creatură de sex masculin. Traducătorii redau în mod exact sexul masculin al şarpelui. După versiunea ebraică, căderea în păcat se referă doar la actul sexual. Un comentator scrie: „ ... Îngerul, călăreţul şarpelui, a intrat la Eva, şi ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Cain.” (F. Braun, Blicke ins Wort, pag. 67).

Firea omenească, caracterul, particularităţile sînt, după cum se ştie, lucruri moştenite care se află în cromozomi. Moştenirea are loc prin unirea celulelor. Astfel a pătruns în omenire firea păcătoasă, răzvrătitoare a şarpelui, respectiv a Satanei împotriva lui Dumnezeu. Satana însuşi care i-a tras pe oameni în moarte prin neascultare şi încălcare, a dispus de puterea morţii, de aceea Mîntuitorul a trebuit să vină în carne: „ ... pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2, 14b-15). Prin biruinţa asupra morţii, Domnul cel înviat a preluat cheile morţii şi ale iadului (Apoc. 1, 18).

Porunca dumnezeiască spune: „ Creşteţi, înmulţiţi-vă! ” (Gen. 1, 28). EL a rînduit căsătoria şi a unit prima pereche de oameni. Tragedia constă în ruperea primei căsătorii, în amestecul catastrofal, mortal. Totul urma să se împerecheze şi fiecare specie trebuia să se înmulţească după felul ei. Aici a luat naştere acum o creatură, o încrucişare, de care n-a fost răspunzător Dumnezeu, ci Satana prin şarpe, aşadar nu o Creaţie originală. El a înşelat-o şi a amăgit-o pe Eva, iar aceasta s-a dat apoi lui Adam. Dar Dumnezeu nu putea să accepte aşa ceva, pentru că nu corespundea voinţei Sale de la început. Ceea ce nu se naşte din voia Sa nu poate să se rînduiască sau să se subordoneze voiei Lui.

Adam a stat deodată în faţa faptului împlinit, că iubita lui, care a fost luată din el, Eva, care i-a fost încredinţată, nu mai era fecioară. Ea s-a dat şarpelui, apoi a avut o relaţie şi cu Adam. Astfel a avut loc căderea în păcat. Din ambele uniri, care au avut loc una după alta, a rezultat cîte un copil: Cain şi Abel.

Pînă în timpul nostru se mai nasc „ gemeni” care provin din doi taţi diferiţi. Cele două cazuri mai cunoscute au fost în Suedia şi Franţa. În Stockholm, doamna Bjoerlen a născut, în aceeaşi zi un copil negru şi un altul blond cu ochi albaştri. Soţul ei a refuzat să-l întreţină pe acel copil, care era vizibil că nu este al lui. La judecătorie, doamna Bjoerlen a recunoscut relaţia ei cu un bărbat negru. Ea a avut, în aceeaşi zi, o relaţie sexuală cu bărbatul ei şi o altă relaţie sexuală cu iubitul ei. În Marseille, doamna Duvalle, a născut, la fel, un copil blond şi un altul negru.

Un alt caz ieşit din comun: „Vestea că este tatăl a doi gemeni, o fată şi un băiat, l-a făcut pe americanul Nick Smith, în vîrstă de 40 de ani, să fie cel mai fericit bărbat de pe pămînt. Totuşi, fericirea lui a fost de scurtă durată. În urma unei banale analize efectuate celor doi copii s-a dovedit că numai fetiţa este a soţului, băiatul avînd alt tată, necunoscut de medici. Stupefacţia familiei a fost la fel de mare ca şi a medicilor, nimeni neînţelegînd cum poate fi posibil aşa ceva. Convins că este victima unei neînţelegeri, soţul a cerut repetarea analizelor în cadrul unei comisii medicale conduse de un renumit profesor genetician. Spre dezamăgirea sa, rezultatul a fost acelaşi, băiatul nu era a lui. În urma unui interogatoriu sever, pînă la urmă adevărul a ieşit la iveală. Infidela soţie şi-a mărturisit păcatul: după ce dimineaţa făcuse dragoste cu soţul, seara o petrecuse în braţele amantului, care era tatăl adevărat al băiatului.” („ Super Magazin”, Anul 1 - Nr. 1/1993).

Cine citeşte Gen. 3, 15 cu atenţie va constata că Domnul Dumnezeu a vorbit, imediat după căderea în păcat despre sămînţă, adică despre urmaşii şarpelui şi despre sămînţa femeii. Chiar de la început nu au existat numai două linii naturale, ci şi două linii spirituale.

În ceea ce-l priveşte pe Cain, el nu este amintit ca fiu al lui Adam în nici un registru genealogic, nici în Vechiul şi nici în Noul Testament. Tot aşa, Adam nu este numit niciodată tatăl lui Cain. Aici este motivul pentru care Eva este numită „ mama omenirii” (Gen. 3, 20), însă Adam nu este numit tatăl „ tuturor celor vii” . Dacă cu adevărat Cain ar fi fost cel întîi născut al lui Adam, atunci i s-ar fi dat o atenţie deosebită.

Dacă în Gen. 4, 1 scrie că Eva a spus, după naştere: „ Am născut un fiu cu ajutorul Domnului! ” , trebuie să ne închipuim că atunci nu era nici o moaşă sau un medic. Durerile erau mari; Adam nu ştia cum să ajute. Astfel ea a strigat în durerile naşterii către Domnul. Imediat în versetul următor scrie: „ ...apoi ea l-a născut pe Abel, fratele lui.”

Apostolul Ioan cunoştea, după cum vedem, ceea ce s-a întîmplat în grădina Eden, pentru că el scrie: „ ...nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său ” (1 Ioan 3, 12). Prin „ cel rău” , a cărui copil era Cain, nu poate fi vorba de Adam. Ioan le scrie credincioşilor: „ ... pentru că aţi birut pe cel rău ” (1 Ioan 2, 13b-14b). Aici din nou este vorba despre Satana care, în Apoc. 20, 2, este numit balaur, şarpele cel vechi şi diavol. În Sfînta Scriptură se poate citi despre cel rău, adică despre contrariul lui Dumnezeu, singurul care este „ bun” . În rugăciunea: „ Tatăl nostru” se spune: „ şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (Mat. 6, 13). Satana, împotrivitorul lui Dumnezeu, este cel rău, el este originea tuturor lucrurilor care se împotrivesc lui Dumnezeu.

Cain era plin de ură şi de egoism; el a fost primul ucigaş şi asasin. Satana este ucigaşul de la început (Ioan 8, 44). El nu a ucis însă în cer, ci aici pe pămînt. Este exclus ca acest Cain să fi ieşit din Adam care era creat după chipul Dumnezeului celui Sfînt. Din Dumnezeu nu poate ieşi nimic rău. Pentru că Satana a intrat în fiinţa omenească cu ajutorul şarpelui şi a tîrît-o în pierzare şi moarte, a fost necesar ca Dumnezeu să vină în trup, pentru a ne elibera de sub puterea Satanei. Atunci cînd cei răscumpăraţi vor primi partea lor de moştenire, ei vor domni peste întregul pămînt, aşa cum a dorit Dumnezeu de la început, fiind aşezaţi în poziţia lor destinată dinainte.

Enoh era al şaptelea urmaş al lui Adam (Ep. lui Iuda, vers. 14). Cain nu este numărat; Abel a fost ucis, deci nu a avut urmaşi. Din cauza aceasta registrul genealogic trece prin Set, astfel Cuvîntul este desăvîrşit şi în punctul acesta: Adam, Set, Enos, Kenan, Mahalalel, Iared, Enoh (Gen. 5, 5-18; Luca 3, 37).

Ca şi durerile naşterii la femei, tăierea împrejur la bărbaţi era făcută în amintirea căderii în păcat şi a rupturii care s-a produs la început. Atunci cînd Dumnezeu a încheiat un legămînt cu Avraam şi cu urmaşii lui, El a cerut tăierea împrejur şi a zis: „ Acesta este legămîntul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămînţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur” (Gen. 17, 10). Tăierea împrejur a fost declarată ca un semn veşnic de legămînt. Cine nu se tăia împrejur urma să fie ucis, pentru că desfiinţa legămîntul din partea Lui (vers. 13-14). Atunci cînd Moise a întîrziat cu tăierea împrejur a fiului său, Domnul a vrut să-l ucidă: „ Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său, şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicînd: ‘ Tu eşti un soţ de sînge pentru mine’ ” (Exod 4, 25).

În Mat. 13, Domnul a vorbit clar şi pe înţeles despre două seminţe spirituale: „ Cel ce seamănă sămînţa bună, este Fiul omuluiŢarina, este lumea; sămînţa bună, sînt fiii Împărăţiei; neghina, sînt fiii celui rău.” (Mat. 13, 37-38). EL le-a zis uneori oamenilor împietriţi şi stăpîniţi de duhuri rele: „ Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Sămînţa şarpelui a fost o realitate, ca şi sămînţa femeii. Sămînţa şarpelui a fost Cain, sămînţa femeii a fost Hristos. Apostolul Pavel reia acest gînd şi scrie, în Gal. 3, despre sămînţa făgăduită: „ ‘şi seminţei tale’ , adică Hristos.” (vers. 16). EL este sămînţa, căruia îi revine făgăduinţa (vers. 19). În Vechiul Testament citim: „ ...după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi.” (Isa. 53, 10). Fiecare sămînţă se reproduce după felul ei, aceasta este o lege dumnezeiască. Aici se explică şi cuvîntul duşmănie: „ Duşmănie voi pune între sămînţa ta şi sămînţa ei... ” (Gen. 3, 15). Satana a pătruns cu ajutorul şarpelui în omenire, pentru a distruge ordinea lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, Dumnezeu trebuia să vină în omenire prin naştere, pentru a ucide duşmănia şi pentru a o anula (Ef. 2, 13-16). În trupul Lui de carne, Domnul a isprăvit mîntuirea, pentru a locui în cei răscumpăraţi. EL i-a smuls influenţei Satanei şi i-a mutat în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu a biruit întreaga putere a duşmanului şi a triumfat asupra ei în Hristos (Col. 2, 15).

Pentru că Satana a pătruns în carnea şi în sîngele omenesc, Dumnezeu trebuia să ia chip de om în Fiul devenind carne şi sînge. Aici este vorba despre viaţa noastră, de salvarea sufletului nostru, de aceea numai prin sîngele Mielului divin este posibilă împăcarea şi răscumpărarea. În Răscumpărătorul nostru nu a curs sînge iudaic, ci sînge divin, curat şi sfînt, în care era viaţa dumnezeiască.

Nu a existat nici o evoluţie, aşa cum vor să demonstreze oamenii de ştiinţă cu diferite schelete şi forme de capete dezgropate, ci au existat diferite feluri de vieţuitoare care în exterior se deosebeau foarte mult. Chiar şi carnea era o „ altă carne ” (Iuda 7). În 1 Cor. 15, 39, Pavel scrie: „ Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor.”

Aici lipseşte veriga de legătură din istoria omenirii, cunoscut în expresia „ the missing link” , după care ştiinţa mai caută şi astăzi. Pe baza craniilor şi pe baza diferitelor schelete, se ştie că au existat vieţuitoare ciudate şi diferite în felul lor. Numai că cercetătorii nu au găsit răspuns la acestea şi caută în continuare. Astfel de taine se găsesc într-adevăr numai în cartea tainelor - Biblia.

Prima categorie provine din amestecul şarpe/Eva: aceasta era linia lui Cain, care s-a căsătorit cu o fiică a lui Adam. Ceilalţi erau urmaşii lui Adam şi ai Evei - prin Set, care s-a căsătorit cu sora lui proprie, pentru că Adam şi Eva au avut mulţi fii şi multe fiice: „ După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice” (Gen. 5, 4-5). Mai tîrziu s-a născut încă o categorie, atunci cînd s-au amestecat cele două linii. Urmaşii lui Cain - numiţi în Biblie „ fii oamenilor” - mai aveau ceva din atractivitatea lui Lucifer. Atunci cînd bărbaţii din linia lui Set, „ fiii lui Dumnezeu” , „... au văzut că femeile oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales.” (Gen. 6, 2). Din pricina acestei încrucişări, Dumnezeu a hotărît să pună capăt acestui neam omenesc, pentru că Mesia trebuia să vină din linia curată. De la potop încoace a existat apoi numai o singură linie, care merge înapoi pînă la Adam. De la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet se trage actuala omenire de pe întregul glob pămîntesc (Gen. 9, 18-19; Fap. 17, 26).

Cele două linii spirituale vor rămîne şi vor exista pînă la sfîrşit în toate popoarele (Mat. 13, 38). Judecata îi revine numai Domnului Dumnezeu pentru că numai El singur ştie, cine, cum şi ce este fiecare. Un lucru trebuie însă recomandat fiecărui individ, spre cercetarea proprie: cel ce a auzit Cuvîntul lui Dumnezeu din gura Domnului, crede şi lucrează conform Cuvîntului, acela ar putea fi din Cuvîntul şi din Duhul lui Dumnezeu. Cel ce respinge Cuvîntul în interiorul său exprimîndu-se împotrivă, acela nu are nimic comun cu Domnul. În fiecare caz, rezultatul este vizibil în comportamentul individului. Acum mai trăim în timpul harului, iar cel ce doreşte poate să se întoarcă la Domnul, poate să-L creadă şi poate să-L urmeze.

Satana i-a arătat Domnului nostru de pe înălţimea unui munte, toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, spunîndu-I: „ Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie” (Mat. 4, 8-9). Răscumpărătorul nostru ştia că El Îşi va vărsa sîngele Lui pentru mîntuirea celor ce sînt aleşi pentru viaţa veşnică. EL, ca proprietar originar, a respins oferta Satanei. Deja psalmistul a spus: „ Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pămîntul! Căci toate neamurile sînt ale Tale” (Ps. 82, 8). Apostolul Pavel s-a exprimat astfel: „... şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El ” (Rom. 8, 17). La sfîrşitul acestei epoci se va împlini şi aceasta. Noi avem prioritatea de a trăi într-un timp în care toate tainele din Scriptură sînt dezvăluite. Din aceste taine face parte şi ceea ce s-a întîmplat în grădina Eden.

Contenido 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32