Свободная народная Миссия

Исисус Христос вчера и сегодня и во веки Тот же. Евр.13:8

Язык:

Capodopera Maestrului / William Branham

Язык: Румынский

Другие языки




(Meisterstück)

Jeffersonville, Indiana, SUA, 5. iulie 1964

Să ne aplecăm acum capetele pentru rugăciune. În timp ce capetele şi inimile sunt aplecate înaintea lui Dumnezeu, vreau să întreb câţi dintre voi au o problemă, care trebuie amintită înaintea lui Dumnezeu? Veţi ridica vă rog mâna? Gândiţi-vă în inimă la problemă, în timp ce ne rugăm.

Doamne Isuse, Tu izvor nesfârşit al vieţii, străpunge-ne Tu astăzi, Doamne, şi curăţă-ne de toată necredinţa şi toate păcatele, ca să putem rezista în prezenţa Ta. Noi ştim că sunt necazuri printre noi. Noi suntem conştienţi că suntem păcătoşi şi nu avem dreptul la binecuvântare. Dar dacă ne gândim că El a venit şi a luat toate păcatele asupra Sa, deci dacă sîngele Lui este aici, atunci nu noi suntem cei care sunt în prezenţa lui Dumnezeu, atunci este El acela — este numai vocea noastră prin sîngele Lui. Sîngele Lui vorbeşte pentru noi. O, Dumnezeule, curăţă inimile noastre de păcate şi necredinţă.

Dăruieşte-ne ceea ce doresc inimile noastre, căci noi avem dorinţa sinceră să-Ţi slujim Ţie. Tot ce întâlnim şi ne slăbeşte, suferinţele şi lucrurile din lume, care le întâlnim câteodată, sunt prezente pentru a ne aduce în starea desăvârşită. Este scris, şi astfel El ne-a lăsat să aflăm: „Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi.“ (1. Pet. 4, 12). Ele ne slujesc pentru a ne face desăvârşiţi şi să ne aducă în starea corectă. Noi Îţi mulţumim pentru experienţele prin care cei drepţi sunt transformaţi în sfinţi. Noi nu vrem să facem niciodată ceva în contradicţie cu voia Ta, ci ne rugăm, Tată, ca prin toate acestea să ne apropiem mai mult de Tine.

Şi dacă sarcina devine aşa de grea, încât nu mai putem merge mai departe, atunci ne ridicăm mîinile şi strigăm Tatălui nostru. Ascultă-ne din cer, Doamne. Vindecă-ne. Fă-ne sănătoşi pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Binecuvântează Cuvântul Tău astăzi, Doamne. Cuvântul Tău este adevărul.

Noi suntem astăzi adunaţi aici în capelă şi ne rugăm pentru fratele Neville, fratele Capps, fratele Collins şi ceilalţi predicatori, pentru conducere şi pentru diaconi, pentru toţi ascultătorii şi pentru toţi care sunt străini aici. Fie ca ziua de astăzi să ne rămână încă mult timp în amintire, pentru că prezenţa Ta a fost aici.

Noi suntem într-o aşteptare mare în dimineaţa aceasta, Doamne; am fost adunaţi într-un timp scurt. Noi credem că s-a întâmplat cu un scop. Fie ca dorinţa Ta să se împlinească, căci noi ne rugăm în Numele lui Isus, în timp ce noi ne supunem Ţie. Amin.

Este ceva deosebit că sunt aici împreună cu voi în această capelă arhiplină. Eu nu m-am aşteptat la aşa de mulţi, pentru că nici eu însumi nu ştiam că voi fi aici.

Noi ne-am întors mai înainte din Philadelphia, şi am fost de părere că trebuie să merg mai departe până în Arizona, pentru a ţine cuvântarea la înmormântarea lui Jim Mosely, unul din prietenii mei. El a fost căpitan de avion, un bărbat scump şi cu frică de Dumnezeu, pe care l-am condus nu demult la Hristos, şi era unul din cei trei fraţi Mosely. Unul din ei s-a prăbuşit cu avionul şi a murit pe loc. Cam zece ore a rămas printre ruinele care ardeau, până l-au putut scoate afară. El avea douăzeci şi opt de ani, soţia lui douăzeci şi şase, şi el lasă în urmă trei copii mici, cel mai mare este de şapte ani. Este foarte trist. După ce l-au scos afară, a trebuit să fie înmormântat în ziua următoare, şi eu nu am avut posibilitatea să fiu acolo. Eu am trimis o telegramă — cu ceea ce aş fi spus la înmormântarea fratelui Mosely. Unele din aceste lucruri nu le putem înţelege, dar totuşi El permite toate acestea numai pentru binele nostru.

În dimineaţa aceasta suntem în slujba Domnului. Noi ştim că noi credem în Dumnezeu. Noi credem că El va face totul corect; indiferent ce va fi şi cum se va întâmpla, noi ştim că este numai pentru binele nostru. Asta ne-a făgăduit El, de aceea trebuie să fie aşa. Câteodată nu înţelegem, câteodată este foarte greu, şi totuşi noi ştim că este adevărat, căci Biblia spune că este adevărul. Pentru noi Biblia este Dumnezeu în forma scrisă.

Noi trebuie să ne ancorăm undeva credinţa. Dacă unul din noi ar încerca să aibă succes în viaţă, şi ar deveni multimilionar — ce am putea face cu aceasta? Noi ar trebui să ajungem odată şi la sfârşitul drumului vieţii noastre, şi atunci la ce ar folosi aceasta? Banii sunt un mijloc de plată, dar viaţa nu v-o puteţi cumpăra. Numai Dumnezeu singur dă viaţă.

Noi recunoaştem că suntem aici ca negativ. Dacă există un negativ, trebuie să existe şi un pozitiv. Nu poate exista un negativ fără un pozitiv, că pozitivul este premisa pentru negativ. Este ca şi cum ai face o fotografie a unui obiect. Trebuie să fie prezent un obiect şi lumina trebuie să lovească lentila, altfel nu ar putea exista un negativ. Dacă recunoaştem că viaţa noastră aici este negativul, tabloul unei alte vieţi, atunci ştim că undeva există un pozitiv care a fost atins de lumină şi este reflectat pe pământul acesta. Noi suntem numai reflectarea, dar obiectul se află altundeva. Dacă nu este aşa, atunci eu sunt înşelătorul cel mai mare de pe pământ; atunci am trăit degeaba. Fără nici o îndoială, eu ştiu că există, şi de aceea suntem aici.

Dacă eu văd că voi veniţi din toată ţara când primiţi o ştire că eu mă aflu aici, atunci mă simt aşa de neînsemnat când vin într-o astfel de adunare. Eu mă gândesc la faptul că oamenii au călătorit sute de mile, numai pentru a lua parte câteva minute la slujba divină.

O femeie care a venit acum câteva zile aici, a spus următoarele: „Arătaţi-mi pe unde a mers bărbatul acela, căci vreau să merg pe acelaşi teren şi pământ; apoi mă voi însănătoşi.“ Dacă oamenii te cred în felul acesta şi Îl reprezinţi pe Hristos — ce trebuie să facem atunci? Noi trebuie să fim atenţi, căci cu ceva greşit nu te distrugi numai pe tine, ci şi pe cei care te urmează.

Eu nu cunosc nici o denominaţiune sau altceva unde v-aş putea trimite. Există numai unul, în care mi-am pus credinţa, şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă voi mă credeţi, atunci urmaţi ceea ce vă spun eu, căci eu cred Biblia. Toate celelalte vor da greş. EL este viaţa. EL este Cuvântul.

Eu ştiu că vă reţin tot atât de mult. Eu m-am rugat lui Dumnezeu, şi am primit îndemnul să fiu astăzi aici. Eu am avut atâtea invitaţii şi telefoane; unele deja azi dimineaţă. Eu m-am gândit: „Fratele Neville mă va ruga sigur să vorbesc.“ Asta a fost vineri, când am spus: „Fratele Neville mă va ruga sigur să vorbesc.“ Dacă o fac, atunci mă rog lui Dumnezeu să mă ajute. Era aşa de cald. Dar El este aşa de bun şi ne-a trimis ploaie, căldura cea mare a încetat şi ne-a dăruit o dimineaţă frumoasă. Eu mă rog ca bunătatea Lui să se reverse peste fiecare, pentru ca voi să nu uitaţi niciodată această dimineaţă. Harul şi binecuvântarea Lui să fie peste voi.

Ieri seară am vizitat un prieten bolnav. Este fratele Bill Dauch. Eu nu îl văd în dimineaţa aceasta aici. Totuşi, el este acolo. Eu m-am gândit: „Un bărbat bătrân de  nouăzeci şi unu de ani mai călătoreşte prin ţară, prin deşerturi, prin munţi acoperiţi cu zăpadă şi străzi alunecoase.“ El nu trebuie să facă aceasta. Dumnezeu a fost aşa de bun cu el; dar totuşi el nu trebuie să facă aceasta. El ar putea rămâne acasă şi să aibă slujitori care îi fac vânt cu evantaiul, dacă ar dori. Dar cu Bill Dauch s-a întâmplat ceva: el este născut din nou. Când s-a întâmplat aceasta, a venit ceva în inima lui, astfel încât întreaga lui viaţă este orientată numai pentru participarea la aceste slujbe divine. Dacă eu sunt vorbitorul lui Dumnezeu, l-aş înşela atunci pe un prieten? Mai bine aş muri! Deci eu trebuie să îi spun exact adevărul din Biblie, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Eu repet numai ce a spus El.

Acum vreau să citesc ceva din Biblie. Înainte de a face aceasta, vreau să fac de cunoscut că în seara aceasta vom avea cina. Asta este pentru cei de aici, căci ceilalţi vor merge acasă, pentru că trebuie să meargă la servici. Voi care veniţi aici la adunare, gândiţi-vă că fraţii vor împărţi cina în seara aceasta.

Eu aştept aprobarea definitivă din Africa. Ei nu mă lasă înăuntru ca misionar. Eu pot să intru numai ca vânător şi voi vizita Kenia, Uganda şi Tanzania. Numai aşa pot să intru. Bisericile nu vor, căci unii vor să predic părerile lor şi ceilalţi să-i reprezint, şi aşa eu nu merg în Africa. Eu nu aş putea să fiu aşa de făţarnic. Eu le voi spune: „Nu! Eu voi predica numai ceea ce mi-a pus Dumnezeu pe inimă, şi altceva nimic.“ Eu sunt sigur că nu va fi ceea ce vor ei; eu voi învăţa despre botez, de exemplu botezul în cele trei titluri, etc. Şi apoi să mă cert cu ei? Nu!

Dar fratele Boze m-a rugat să vin la o conferinţă mare. El este aproape să recunoască ceea ce credem noi. De aceea eu am cerut aprobarea de intrare, ca şi cum aş merge la vânătoare. Dacă va fi cineva care mă va invita la vânătoare, atunci voi merge sigur, că bărbatul de la ambasada de acolo este unul din prietenii mei personali din Chicago. Când voi fi acolo, va spune: „Fratele Branham este aici, haideţi să facem adunări.“ Dacă sunt deja acolo, atunci ambasada nu mai poate respinge. Ei încearcă acum în felul acesta. Dacă este în voia lui Dumnezeu, atunci se va rezolva. Eu mă încred. Este la aprecierea Lui. Dacă nu merge, atunci vă voi spune.

Dacă este în voia lui Dumnezeu, atunci voi vorbi despre cele şapte trâmbiţe. Pentru aceasta vom avea nevoie de o săptămână pentru slujbele divine. Nu vor avea loc aici în capelă, ci noi încercăm să închiriem auditoriul.

Eu nu m-am gândit că aici va fi construit vreodată un auditoriu nou. Se află exact acolo unde l-am văzut pe Isus pentru prima dată într-o viziune. Auditoriul este clădit exact pe locul acela. Eu am trecut pe acolo. Când L-am văzut atunci, El privea înspre est. Voi vă amintiţi că eu am povestit aceasta. Eu m-am rugat acolo pentru tatăl meu. Eu eram atunci un bărbat tânăr şi începusem să predic. Acolo L-am văzut pe El mergând. Eu L-am privit, faţa Lui era într-o parte, văzut din partea mea. Eu am mers mai departe printre tufele de grozamă şi m-am zgâriat. Eu L-am privit în continuare; EL nu s-a întors. Când am rostit numele Lui „Isus“, atunci S-a întors şi şi-a întins mîinile. Altceva nu îmi mai amintesc. Numai în zorii zilei mi-am revenit şi m-am întors de pe câmp. Poate îmi va permite Domnul, să vorbesc acolo despre trâmbiţe. Indiferent unde va fi: voia lui Dumnezeu să se împlinească.

Deschideţi Bibliile voastre la Isaia 53. Noi ne încredem că Dumnezeu va binecuvânta străduinţa noastră în dimineaţa aceasta. Noi ne-am întors mai înainte de la o conferinţă a oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline din Philadelphia. Noi am auzit acolo diferite mărturii.

Billy Paul, Rebekah, fiica fratelui Collins şi eu, am călătorit în aceeaşi maşină. Billy este un somnoros bun, şi Becky şi mai bine. Astfel am conversat cu Betty. Ea era în spate cu Becky. Când am văzut că se întâmplă ceva pe stradă, atunci mi-a venit un gând. Dacă Betty este aici, atunci poate să ateste că eu am încetat să vorbesc şi am început să scriu ceva. Acolo am primit textul pentru dimineaţa aceasta.

Noi vrem acum să ne ridicăm cu respect înaintea Cuvântului lui Dumnezeu şi să citim cap. 53 din Isaia:

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? (Observaţi: se începe cu o întrebare.) El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. 

Totuşi, El suferinţele  n o a s t r e  le-a luat asupra Lui, şi  n o i  am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. 

Dar El era străpuns pentru păcatele  n o a s t r e,  zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra  L u i  nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă … Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.

Dumnezeule, Tatăl nostru, Cuvântul tău este o lumină care luminează calea fiecărui credincios până în prezenţa lui Dumnezeu. Ne conduce ca o lanternă din mâna noastră. TU nu ne-ai luminat aşa de mult, ca să vedem sfârşitul deja de la început, pentru ca să umblăm în credinţă. Este ca şi cum ar merge cineva printr-o pădure întunecată — aşa este şi cu voi — lumina pe care o poartă el, luminează un pas după celălalt. Şi la drumul care duce în sus este aşa. Fie ca lumina Ta să lumineze astăzi peste Cuvânt, pentru ca să ne aducă un pas mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu; căci noi ne rugăm în Numele lui Isus Hristos. Amin. Vă puteţi aşeza.

Astăzi vreau să-i vorbesc adunării despre tema Capodopera. Poate se pare ciudat că am citit un astfel de text pentru aceasta, unul dintre cele mai îngrozitoare şi criminale tablouri din Biblie, în care se spune că acest rob neprihănit a suferit, că el a fost bătut şi rănit, şi apoi să numesc textul „Capodopera“. Asta este foarte ciudat.

În dimineaţa aceasta, gândurile mele se întorc înapoi la timpul când am fost invitat la Forest Lawn în California. Aceasta este în apropiere de Los Angeles. Motivul principal pentru care m-am dus acolo, a fost, pentru că am vrut să vizitez mormântul lui Aimee Semple McPherson, fondatoarea mişcării-Foursquare (o direcţie de la penticostali). Eu m-am dus la mormântul ei. Deşi eu nu sunt de acord cu o femeie ca predicatoare, totuşi eu preţuiesc şi respect în inima mea pentru ce a luptat ea, şi mai ales persecuţia care a trebuit s-o sufere. Fiul ei Rolf McPherson este unul din prietenii mei cei mai buni.

Noi am mers cu un grup de predicatori acolo. Noi nu am avut timp să vizităm crematoriul şi cimitirul cu urnele funerare, unde se află resturile trupului într-un vas în perete.

În locul acesta sunt unele lucruri neobişnuite care se pot vizita; şi un tablou de la ultima cină. Acesta este luminat de lumina naturală a soarelui. În faţă este camuflat. Când se merge înăuntru, este luminat. Când se începe discursul, este puţin mai întunecat. După un timp este întuneric. În încheiere ies apoi oamenii iarăşi afară.

Cina este prezentată în sticlă. O singură femeie mai cunoştea secretul, cum trebuie lucrată această sticlă, ca să se formeze aceste tablouri. Este de la o familie care a trăit înainte cu mulţi ani. Această artă a fost transmisă copiilor, şi ultima era o femeie. Ei au făcut acest tablou. Când au vrut să monteze sticla cu portretul lui Iuda Iscarioteanul, s-a spart. Atunci s-a încercat încă o dată, şi iarăşi s-a spart. Astfel ea a zis: „Poate Domnul nostru nu vrea tabloul duşmanului Său lângă El. Dacă se mai sparge o dată, atunci nu vom monta portretul.“ Dar de data aceasta nu s-a spart. Desigur că a fost copleşitor, cum s-a putut întâmpla aşa ceva.

Unul din obiectele care m-au interesat mai mult în Forest Lawn, a fost sculptura cea mare a lui Michelangelo: statuia lui Moise. Desigur că aceasta este o imitaţie şi nu originalul. Dar a fost o lucrare măreaţă. Eu stăteam acolo, mă uitam la ea, şi mi-a plăcut foarte mult. Arăta de parcă era un simbol pentru ceva.

Mie îmi place foarte mult arta. Eu cred că Dumnezeu este în artă. Eu cred că Dumnezeu este în muzică. Eu cred că Dumnezeu este în natură. Dumnezeu este peste tot. Dar tot ce este în contradicţie cu originalul, este un fals. Dumnezeu este în dans, dar nu în felul de dans care este cunoscut; dar când fiii şi fiicele lui Dumnezeu se află în Duhul lui Dumnezeu — acesta este un alt dans. Dar ceea ce am auzit azi dimineaţă până la ora 2.00, este denaturarea.

Pe Michelangelo l-a costat ceva până a făcut această lucrare. El a fost un om deosebit. L-a costat o mare parte din viaţa lui, căci el a trebuit să lucreze mulţi, mulţi ani la aceasta. El a luat o bucată mare de marmură şi a început să-l sculpteze. Numai bărbatul, numai sculptorul însuşi, are în imaginaţia lui ceea ce vrea să realizeze. El este singurul. Poate dacă aţi merge la el, aţi spune: „De ce ciopleşti în piatra aceasta?“ Celui de afară care nu ştie ce este în inima lui, i se pare o nebunie. Dar sculptorul însuşi are o imagine a ceea ce vrea să facă, şi el încearcă să redea prin statuie, ceea ce are în gând. Din cauza aceasta el lucrează în această piatră.

Cu aceasta trebuie să se înceapă şi să urmeze modelul tot timpul. Nu poţi să începi cu o bucată mică şi să spui: „Eu o voi face aşa“, şi după aceea: „Nu, eu cred că o fac mai bine aşa.“ Nu, el are nevoie de un model exact, şi acest model este în imaginaţia lui. El nu poate devia de la acest model. Pentru aceasta trebuie să îşi facă în gând un tablou exact al lui Moise, căci nu există nici o imagine originală cu el.

Un sculptor adevărat este inspirat, cum este inspirat un poet adevărat, un cântăreţ adevărat, muzicant sau altceva. Tot ce este autentic se formează prin inspiraţie. Michelangelo trebuia să fi avut inspiraţia cum arăta Moise într-adevăr. El a cuprins ce era Moise. Aşa a adus el acest model la exprimare, cioplind în această bucată mare de marmură. El a trebuit să cioplească şi să şlefuiască atât de mult, până când a realizat chipul exact care-l avea în imaginaţie.

Când a fost totul desăvârşit, când fiecare colţ şi fiecare loc era şlefuit fin, când ochii, părul, barba, totul era perfect, el s-a ridicat şi l-a privit. Eu mă gândesc la anii mulţi de lucru greu şi la faptul că el a trebuit să aibă tot timpul imaginea a ceea ce vroia să facă în duhul lui. Gândiţi-vă numai: el a trebuit să ţină această imagine atâţia ani în minte, pentru ca să realizeze ceea ce i-a fost dat de prima dată; după această imagine trebuia să-l cioplească şi să-l prelucreze. Când l-a terminat şi a devenit într-adevăr desăvârşit, s-a ridicat în dimineaţa aceea după ultima lovitură, încă cu ciocanul în mână. El a fost aşa de inspirat când a privit lucrarea sa, pentru că tabloul pe care îl avea în imaginaţie, acum stătea în faţa lui în realitate. Acolo era imaginea lui despre Moise, care a avut-o de-a lungul anilor în inima lui, şi care a devenit realitate. El a avut multă oboseală, ceasuri de necaz şi îndoieli, critică şi a trecut prin multe, dar totuşi a reţinut imaginea care o avea, până când a fost încheiată.

 Când a încheiat-o, el a mers câţiva paşi înapoi cu ciocanul lui în mână, şi privea statuia. Atunci l-a lovit aşa de tare inspiraţia care i-a dat şi cum trebuia să arate ea, încât şi-a sărit din fire, a dat cu ciocanul în genunchi şi a strigat: „Vorbeşte!“

De atunci, această statuie mare are un defect la genunchiul drept. Eu am pus mâna pe locul acesta; este aproximativ aşa de adânc.

După ce a lucrat atâţia ani, ceea ce a văzut în duhul, ce şi-a imaginat şi ce şi-a dorit să vadă, era acum gata. Şi când a terminat, a fost aşa de entuziasmat, încât a crezut că lucrarea trebuie să-i vorbească, şi el a lovit piciorul strigând: „Vorbeşte!“ La aceasta a sărit o bucată, astfel încât această statuie are un defect.

După părerea mea, statuia a devenit prin acest defect, o capodoperă. Poate mintea judecă altfel. Poate voi vă gândiţi că prin aceasta ea a fost stricată. Dar pentru mine a devenit prin aceasta, ceea ce este acum. După atâţia ani de lucru grijuliu, oboseală şi inspiraţie, străduinţa lui nu a fost zadarnică, ea a fost desăvârşită, şi de aceea el a strigat: „Vorbeşte!“ Căci el a văzut în faţa lui că a fost în stare să facă în fapte ceea ce şi-a închipuit în gândurile lui. De aceea el a făcut ceva nerezonabil şi neobişnuit sub inspiraţie: el a lovit şi a strigat: „Vorbeşte!“ Vedeţi, el nu ar fi făcut-o niciodată, dacă s-ar fi gândit asupra acestui lucru. Dar el nu s-a gândit. A fost inspiraţie, pentru că ceea ce a avut în gândurile lui, era acum desăvârşit în faţa lui.

El s-a străduit, a fost de multe obosit, a lucrat nopţi întregi, a trăit multe zile retras din lume, poate a mâncat numai o bucată de pâine, s-a dus apoi iarăşi la lucru, a şlefuit mai departe şi a zis: „Nu, asta nu este încă. Trebuie să devină aşa.“ şi şlefuia iarăşi mai departe. Dar apoi când a văzut-o desăvârşită în faţa lui, era într-adevăr realitate. Negativul care îl avea în închipuirea lui, era realitate, a devenit pozitiv. De aceea l-a cuprins, şi a fost în aşa fel pentru el, încât a trebuit să strige: „Vorbeşte!“

Pentru mine aceasta a fost o reflectare; a fost un compliment pentru lucrarea lui, că lucrarea lui proprie l-a inspirat în aşa fel, astfel încât şi-a ieşit din fire, a lovit şi a strigat. „Vorbeşte!“

Eu stăteam acolo şi priveam statuia. Eu mă gândeam la ceasurile multe de care a avut nevoie bărbatul, până când a terminat-o. Ei au spus câţi ani au fost. A fost reflectarea lui proprie. Când a terminat-o, a fost puternică.

Să întoarcem pagina acum despre Michelangelo şi să închidem cartea. Acum vrem să deschidem o altă carte şi să citim despre Sculptorul cel mare, Atotputernicul, care înainte de întemeierea lumii, a realizat ceea ce avea de gând. EL a vrut să facă oameni după chipul Său. EL a vrut să realizeze ceva care era în închipuirea Lui, în gândurile Lui.

Pentru Michelangelo a fost o exprimare a gândurilor. Dumnezeu, Sculptorul cel mare, a vrut să facă un om după chipul Lui, şi a început lucrarea. Noi vedem că El a făcut mai întâi poate peştii, apoi păsările, animalele târâtoare şi toate celelalte. Dar la sfârşit El, ca Creator, l-a creat pe om. Dar El nu este ca un om, un sculptor, care trebuie să ia ceva care este deja existent, pentru a face o statuie. EL a fost Sculptorul lucrurilor veşnice. EL a fost un Sculptor, care a putut crea tot ce şi-a propus. EL a creat materialul corespunzător fiinţei Lui.

Mai întâi El a creat animalele târâtoare de pe pământ. După aceea, El a creat fiinţe mai înalte. În încheiere El a creat animalele mai mari: lei, tigrii, urşi, după aceea maimuţele. Nu a fost aşa, cum îşi închipuie unii, că totul s-a dezvoltat prin evoluţie. Totul a fost un act creator. Dumnezeu a lucrat cu un model.

La sfârşit a venit ceva desăvârşit pe pământ. Acesta a fost omul. În acest om El putea să recunoască, că Îi era asemănător Lui. Când l-a văzut El, acesta era o reflectare a Creatorului. Dumnezeu a realizat ceea ce şi-a propus, şi a creat omul după asemănarea Lui.

Am voie să mai spun următoarele: când El l-a creat pe om, mai era ceva incorect, căci el era singur. Şi Dumnezeu era singur. EL era Cel Veşnic. Omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, a existat numai singur pe pământ. Apoi El i-a deschis partea stângă, a luat o parte afară şi i-a făcut — o femeie — un ajutor. Acum nu mai era singur, el avea pe cineva. Aceasta este lucrarea Lui cea mare.

Ca fiecare sculptor, El a făcut o lucrare. Mai întâi El a făcut o lucrare cu chipul Lui. Dar El a văzut că această lucrare era singură ca El, astfel El a împărţit lucrarea, luând din coasta lui un ajutor.

Pentru a face din cei doi una, El i-a aşezat ca fiecare mare sculptor, într-un loc frumos. Un sculptor nu şi-ar pune lucrarea pe o stradă dosnică sau să o ascundă după clădiri. Şi Domnul nostru ne-a spus: „Nici un om n-aprinde lumina ca s-o pună sub obroc.“ Dacă noi devenim lucrări ale lui Dumnezeu, atunci nu vom fi ascunşi într-o stradă lăturalnică, ci trebuie să lăsăm lumina să strălucească.

Noi vedem că el a pus această lucrare, după ce a terminat-o, în locul cel mai minunat care exista pe pământ: în grădina Eden. EL a pus lucrarea Sa, cei doi ca unitate, în grădina Eden. EL a fost foarte mulţumit când a văzut că lucrarea a reuşit. Noi observăm că după aceea El s-a odihnit, căci Îşi găsea plăcere în lucrarea Lui.

Gândiţi-vă, după părerea mea această lucrare de artă este locul în lucrarea lui Michelangelo, în care a fost lovită statuia lui Moise. A fost lovitura în lucrarea Lui de artă, care a format Mireasa. Aici vedem „lucrarea-Familie“ în grădina Eden. Ce minunată era ea! Ea Îi plăcea aşa de mult, astfel încât s-a odihnit. EL a spus: „EU mă voi odihni.“

În timp ce se odihnea şi se încredea în lucrare, duşmanul Lui a venit înăuntru târându-se pe sub zidurile grădinii, a găsit această capodoperă, a înşelat-o şi prin aceasta a stricat această lucrare frumoasă. El a stricat-o şi a dus-o la pieire.

Eu încerc să mă uit la ceas. Eu l-am rugat pe Michael, nepotul meu, să sune peste treizeci de minute. Dar el nu o face. Au trecut deja mai mult de treizeci de minute. Noi vom mai continua un pic. Eu nu vreau să încalc regulamentele, căci eu le-am făcut. Dar acum încalc propriile mele regulamente.

Observaţi, când Satana, înşelătorul, a trecut de aceste ziduri şi a prins capodopera în mîinile lui, a necinstit-o. Cum a făcut-o el? Eu voi intra acum în amănunte, cum a reuşit el să facă aceasta. Capodopera a fost înconjurată de Cuvântul lui Dumnezeu ca de un zid. Această capodoperă a familiei a fost ocrotită de Cuvânt. Dar partea care a fost luată din original, a mers după acest zid şi i-a dat lui Satana şansa să o necinstească. Voi ştiţi ce cred despre acest lucru, de aceea nu trebuie să spun mai mult. Capodopera a fost ruptă.

Când a văzut Dumnezeu, marele Sculptor, cazul familiei Lui, nu a vrut să o lase acolo ruinată cu faţa la pământ. EL a început imediat cu lucrarea să o repare. EL nu a vrut să admită ca aceasta să rămână pentru totdeauna acolo. EL este Dumnezeu, El nu poate fi biruit. Astfel El a mers la lucru şi a început să facă din nou un om după chipul Lui.

Noi observăm că potopul a distrus totul pe pământ, pentru că legămintele au fost legate de condiţii: „Dacă tu faci asta …“ sau „Dacă nu faci cealaltă …“ Dumnezeu, marele Sculptor, a văzut că omul nu poate ţine legământul. El pur şi simplu nu poate. Nu există nici o posibilitate.

 În convorbirea de acum câteva minute, am vorbit cu o femeie, care este prezentă acum. Ea a spus: „Frate Brnaham, eu mai am atâtea lucruri care sunt greşite.“ Ea este o femeie cu frică de Dumnezeu.

Eu am spus: „Soră, nu te uita la tine. Depinde de dorinţa ta şi de ceea ce vrei să faci. Dacă Tu Îl iubeşti într-adevăr pe Domnul, atunci încerci să-I slujeşti din toată inima. Atunci toate greşelile tale sunt acoperite de sîngele Domnului Isus Hristos. EL a croit un drum.“

Apoi El a început să-l dezlege pe om de legăminte, în care se spune: „Dacă faci asta, atunci Eu …“ şi a făcut începutul cu un bărbat numit Avraam. EL a făcut un legământ fără condiţii. De fiecare dată când El începea o lucrare, Satana lovea din cauza Cuvântului. Dar când a făcut începutul cu Avraam, El a spus: „EU am făcut-o deja.“ Era fără condiţii. Nu se spunea: „Dacă faci asta, atunci voi face Eu asta.“, ci „EU am făcut-o deja.“ EL, Sculptorul, este hotărât să aibă această capodoperă.

De la Avraam se trag patriarhii. Ce face Dumnezeu? EL repară iarăşi capodopera Lui decăzută. În rândul patriarhilor îl găsim primul pe Avraam.

Fiţi atenţi. Fiecare capodoperă este pusă pe un fundament. Statuia lui Moise de Michelangelo se află pe un soclu de marmură de circa un metru înălţime. Trebuie să aibă un fundament. Când a pregătit Dumnezeu capodopera, a pus-o pe un fundament al patriarhilor. Patriarhii au format fundamentul; mai întâi a venit Avraam, apoi Isaac, Iacov, după aceea Iosif — patrulaterul.

În Avraam a fost aşezat fundamentul credinţei. Să spunem că sunt patru fundamente. Fundamentul credinţei a fost Avraam. Fundamentul dragostei a fost Isaac. Fundamentul îndurării a fost Iacov. Fiecare ştie cum şi-a arătat Dumnezeu îndurarea faţă de Iacov. Dar în Iosif a fost desăvârşirea. Pe aceasta a putut să pună monumentul; nu pe prima, nu pe a doua, nu pe a treia, ci pe al patrulea fundament.

Avraam l-a simbolizat pe Hristos; desigur că şi Isaac, şi anume în legătură cu dragostea. Avraam era în legătură cu credinţa, Isaac cu dragostea, Iacov cu îndurarea. Iacov înseamnă „înşelător“, şi asta şi era. Dar îndurarea lui Dumnezeu era cu el. Dar când este vorba despre Iosif, atunci nu există nimic care vorbeşte împotriva lui, numai o zgârietură mică, căci şi fundamentul trebuie să fie o capodoperă. El i-a spus tatălui său, proorocului: „Spune-i lui faraon, că sunteţi crescători de vite şi nu crescători de oi, căci păstorii de oi sunt o urâciune în Egipt.“

Dar când bătrânul profet a venit înaintea lui faraon, el a spus: „Robii tăi sunt păstori.“ Astfel s-a format zgârietura, şi prin aceasta a devenit o capodoperă.

Prin patriarhi s-a pus fundamentul credinţei, dragostei, îndurării şi desăvârşirii.

Construirea acestei capodopere mari au făcut-o proorocii, care erau Cuvântul. Eu sper că puteţi să o citiţi. Proorocii au fost aceia, nu legea — proorocii! Căci proorocii au fost Cuvântul confirmat, care formează trupul — nu patriarhii — proorocii! Ei au fost Cuvântul.

EL a început cu construirea trupului în zilele lui Moise, şi a continuat cu toţi proorocii, apropiindu-se tot mai mult de cap. Cel mai mare dintre ei a fost Ioan, aşa spune Biblia. Isus a spus: „Adevărat, vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.“ (Mat. 11, 11). El a fost acela care a putut prezenta Cuvântul, căci la sfârşit a venit capul cel mare, capul întregului. Restul trupului a arătat numai înspre acesta.

Fundamentul a fost aşezat prin patriarhi, dar trupul a fost format prin Cuvânt — prin prooroci. Când s-a ridicat Isus, a apărut capul întregului. Acolo a fost aşezat capul, şi în El găsim întreaga lucrare a lui Dumnezeu. În El găsim reflectarea desăvârşită a Cuvântului lui Dumnezeu, căci El era Cuvântul, plinătatea Cuvântului. Iarăşi a avut Dumnezeu capodopera Lui desăvârşită, despre care a vorbit Isaia: „Robul Meu pe care Mă sprijin; alesul Meu, în care inima Mea găseşte plăcere — capodopera Mea pe care am simbolizat-o în toate epocile, până când a venit Desăvârşitul. EL stă înaintea Mea în desăvârşire.“ EL stătea acolo în chipul lui Dumnezeu şi reflecta iarăşi pe Dumnezeu.. De aceea El a spus în Ioan 14: „Cine Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl.“

La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul a fost la Dumnezeu, şi Cuvântul a fost Dumnezeu. Apoi Cuvântul s-a făcut trup, şi ceea ce a fost „cioplit“, a reflectat Cuvântul care a fost la început. EL, Cuvântul, a fost reflectat prin capodoperă în propriul Lui trup — a fost Dumnezeu în propriul Lui chip. Cuvântul a fost reflectat printr-un bărbat — în capodoperă.

Toţi proorocii aveau greşeli. Ei au fost numai o parte. Dar la sfârşit, a venit capodopera, Desăvârşitul. EL a fost fără greşeli şi l-a reflectat desăvârşit pe Sculptor. Trupul Lui propriu a fost reflectat în lucrarea Lui. Dumnezeu şi Hristos au fost una, El punând Duhul Său în El. Apoi chipul a devenit una cu Sculptorul. Dumnezeu şi lucrarea Lui, capodopera Lui, au fost aceeaşi. Statuia lui Moise de Michelangelo a fost o figură fără viaţă, căci era din piatră. Dar aici când Maestrul a făcut lucrarea Lui desăvârşită, a luat locuinţă în aceasta.

Într-o astfel de desăvârşire stătea acolo Mântuitorul omenirii, aşa de divin, şi totuşi nu avea nici o frumuseţe care ne-ar fi plăcut. Acest Fiu al Dumnezeului viu născut de o fecioară era aşa de smerit, aşa de desăvârşit în chipul lui Dumnezeu, încât marele Maestru — care a lăsat să curgă viaţa Lui deja prin prooroci, până când El însuşi a devenit împlinirea a tot ce au fost proorocii — încât Dumnezeu, când a văzut aceasta, L-a lovit şi a strigat: „Vorbeşte!“, cum a făcut Michelangelo: „Vorbeşte!“ Aşa de desăvârşit a fost El.

Voi întrebaţi: „Aşa este?“ În Marcu 9 găsim că Moise — legea — şi Ilie — proorocii — stăteau pe Muntele schimbării la faţă. Patriarhii, părinţii, legea şi proorocii erau reprezentaţi acolo. Apoi a răsunat o voce din nor, care a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, ascultaţi de El.“ Dacă ei trebuie să asculte, atunci El trebuie să vorbească. Erau numai câteva zile înainte de a fi El lovit. „Acesta este Fiul Meu în care Îmi găsesc plăcerea. EU L-am format. Au trecut patru mii de ani până când L-am făcut aşa. Astăzi El este aşa de desăvârşit; EU trebuie să-L lovesc, ca să vorbească. Ascultaţi de El. EL este Desăvârşitul. EL este capodopera.“

Gândiţi-vă, în tot timpul Vechiului Testament, El a fost simbolizat. Noi Îl găsim ca stâncă, care a fost lovită în pustiu. EL a fost stânca în pustiu. Dar aceasta a fost o piatră care nu era desăvârşită. EL a însoţit Biserica ca simbol, pentru a-i atrage pe toţi acei care îi putea trage, pentru a le da viaţă. EL era stânca din pustiu. Atunci El încă nu era om. Era numai un simbol înspre El.

Moise L-a văzut când a stat pe stâncă. EL L-a văzut trecând şi a spus: „Era ca spatele unui bărbat.“ Voi vedeţi, Sculptorul s-a prezentat lui Moise în Hristos şi i-a permis să vadă o parte, cum va arăta marea capodoperă când va ajunge la desăvârşire. EL i-a arătat lui Moise cum va arăta capodopera. Când El a trecut prin pustiu pe lângă el, a văzut spatele unui bărbat.

Amintiţi-vă, Michelangelo putea numai să lovească şi să strige: „Vorbeşte!“ Cum altfel a fost cu Dumnezeu, marele Sculptor!

Când El l-a creat un om, care era desăvârşit în chipul Lui, încât l-a reflectat, Dumnezeu a vorbit printr-un bărbat şi a arătat ce vroia să facă. EL le-a vorbit proorocilor, prin care a făcut acest chip, până la cap. Când a ajuns la cap, era întregul tablou al lui Dumnezeu. EL s-a pus la dispoziţie şi a fost lovit pentru noi. Pentru noi El este capodopera, darul lui Dumnezeu, Isus Hristos — viaţa veşnică. Eu sper că noi nu vom uita niciodată aceasta.

Noi vedem că zilele devin mai întunecoase şi umbrele mai lungi. Eu pot să vă spun că soarele nu va mai merge de multe ori pe traiectoria lui, şi neamul acesta va trece. Ştiţi voi, că Thomas Jefferson şi ceilalţi care sunt răspunzători, au semnat acum 188 de ani, în 4 iulie, declaraţia de independenţă, în timp ce sunau clopotele libertăţii, şi noi am fost declaraţi ca naţiune independentă? În istorie nu a existat până acum democraţie care a durat peste 200 de ani. A noastră a început în 4 iulie 1776. Astfel noi am mai avea 11 ani. Îi vom ajunge? Cred că nu. Ar mai fi 11 ani, şi dacă se întâmplă într-adevăr, atunci va fi o excepţie în istorie.

Noi vedem dispoziţia timpului acesta. Noi vedem dispoziţia oamenilor. Noi vedem dispoziţia politicii. Noi vedem dispoziţia lumii. Ea nu poate să reziste. Ea trebuie să se scufunde ca Titanicul. Ea trebuie să se scufunde! O naţiune îi face loc următoarei, căzând. Aceasta şi toate celelalte împărăţii trebuie să cadă, pentru a face loc împărăţiei următoare, care nu va trece niciodată. Prin acest simbol desăvârşit al lui Dumnezeu, capodopera, noi primim o împărăţie nezdruncinată.

Când Dumnezeu a privit înspre El şi a văzut înfăţişarea şi statura Lui, El a fost aşa de inspirat, pentru că era capodopera desăvârşită a Mântuitorului: Isus, Mântuitorul. Pentru ca Dumnezeu însuşi să poată fi lovit, pentru a lua pedeapsa stabilită asupra Lui, Dumnezeu şi Hristos au devenit una, pentru ca Dumnezeu să poată fi bătut şi rănit în acest trup. De aceea Isaia a spus: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.“

A fost chipul desăvârşit al Dumnezeului-Om; Dumnezeu a trecut din supranatural în starea vizibilă. Această stare vizibilă a fost exprimată în chip. Chipul, capodopera desăvârşită a lui Dumnezeu, a fost lovită, pentru ca supranaturalul să guste moartea. EL nu a putut să facă aceasta prin Moise, şi nici prin prooroci, ca de exemplu prin Isaia, care a fost tăiat în bucăţi. EL nu a putut-o face prin proorocii care au fost ucişi cu pietre. EL nu a putut-o face, pentru că El însuşi nu o putea simţi. Ei au fost numai o parte din El. Dar în această capodoperă desăvârşită El a fost Dumnezeirea deplină, vie. Aici El însuşi putea să ia locuinţă în această persoană, pentru a suferi moartea pentru întreaga omenire. Când Dumnezeu a văzut capodopera Sa desăvârşită, a fost foarte inspirat. EL a devenit Mântuitor pentru toţi în toate epocile, a intervenit pentru cei care au trăit şi pentru cei care vor mai trăi. 

Toate făgăduinţele au găsit în El împlinirea. EL a fost desăvârşirea în desăvârşire. Toate simbolurile au fost împlinite în El: răscumpărătorul înrudit la Rut şi Boaz; dătătorul de lege de pe muntele Sinai; proorocul din pustiu. EL a venit de pe munte, El a venit din pustiu; El a venit din veşnicie şi a deveni om — chipul desăvârşit.

În parcursul timpului, Dumnezeu şi-a făcut soclul din diferite lucruri prin patriarhi, ca să-şi poată face acest fundament. Apoi El a început să reconstruiască Cuvântul prin prooroci, până când la sfârşit a ieşit proorocul desăvârşit, fundamentul desăvârşit, realizarea desăvârşită a planului lui Dumnezeu.

Pentru a putea într-adevăr să vorbească, căci El este Cuvântul — pentru exprimarea Cuvântului, El trebuia să vină în acest trup. Pentru ca acest chip să poată vorbi, trebuia să fie lovit. EL a luat locuinţă în acest chip. Numai aşa putea să vorbească ca Răscumpărătorul desăvârşit. Toate simbolurile Vechiului Testament se împlinesc în El.

Eu am spus cu câteva zile înainte, că Iahve al Vechiului Testament este Isus al Noului. Desigur!

Mulţi dintre voi bărbaţi şi femei de vârsta mea, îşi amintesc că au fost multe spălătorii chinezeşti  în ţară. Chinezii au fost primii pe coasta de vest şi au venit mai departe spre est. Ei au venit din ţările orientale, nu cunoşteau limba şi obiceiurile noastre. Dar ei erau spălători buni. Pentru că nu ştiau să scrie biletul de ridicare a mărfii, şi pentru ca voi să primiţi hainele voastre înapoi, chinezii şi-au cumpărat un teanc de cartonaşe mici, pe care nu era nimic scris. Dacă duceaţi hainele acolo, respectivul lua un cartonaş şi îl rupea într-un anumit fel. O parte o reţinea el, şi cealaltă o primeaţi voi. Acea metodă de atunci era mai bună ca cea de acum, căci dacă vroiai să-ţi ridici hainele, cele două părţi trebuiau să corespundă. Nu se puteau falsifica, chiar dacă am fi vrut. Nu exista nici o posibilitate. Se pot copia litere, dar felul rupturii nu se putea copia. O bucată trebuia să se potrivească exact cu cealaltă. Hainele murdare care erau aduse acolo, puteau fi ridicate cu această bucată de hârtie, căci se potrivea exact cu partea care a fost reţinută.

Dumnezeu ne-a condamnat prin lege şi prooroci pentru păcatele noastre. Legea nu cunoaşte îndurare. Vă spune numai că sunteţi un păcătos. Dar când a venit Isus, El a fost împlinirea, împlinirea tuturor lucrurilor pe care le-a făgăduit Dumnezeu. EL a fost chipul, care se potrivea exact cu făgăduinţa. De aceea toate făgăduinţele Vechiului Testament şi-au găsit împlinirea în Hristos. Ele nu ar fi putut fi împlinite în Moise şi nici într-un prooroc. Dar în capodoperă şi-au găsit împlinirea. Se potrivea exact cu tot ceea ce se proorocise. Exact aşa trebuie să se potrivească Biserica cu tot ceea ce a făgăduit Dumnezeu. Ea trebuie să fie partea care este cioplită din El. Dacă originalul este Cuvântul, atunci toţi care fac parte şi sunt luaţi din acesta sunt Cuvântul, care se potriveşte exact.

În ceea ce legea vă condamnă şi vă poate spune că sunteţi murdari, că sunteţi de vină, şi v-ar putea duce în închisoare, El a fost când a venit, bucata care se potrivea, care vă poate scoate afară şi vă poate aduce înapoi, pentru ca bucata de cartonaş să fie completă — răscumpărarea, pe care a făgăduit-o Dumnezeu deja în grădina Eden: „Sămânţa ta îi va zdrobi şarpelui capul, şi el îi va zdrobi călcâiul.“ Totuşi capul şarpelui a fost zdrobit.

Noi am găsit acum capodopera desăvârşită pe care a încheiat-o Dumnezeu. Noi am văzut că El a fost tot ceea ce a fost făgăduit despre El. EL este suma tuturor făgăduinţelor, tuturor proorociilor, a tuturor lucrurilor pentru care Dumnezeu a dat o făgăduinţă. „Sămânţa ta va zdrobi capul şarpelui.“ EL nu l-a putut zdrobi cu legea, El a făcut-o când sămânţa femeii a devenit o capodoperă — Hristos. EL a fost piatra care s-a desprins din munte şi a fost văzută de Daniel. EL a fost acela care putea să strivească. EL a fost singurul care a putut să zdrobească capul şarpelui.

Viaţa Lui se potrivea exact cu viaţa lui Moise. Viaţa Lui se potrivea cu viaţa lui David. Noi vrem să vedem dacă El  a fost şi este bucata potrivită.

Observaţi-l pe David, care a fost aşezat ca împărat peste popor şi totuşi a fost respins. Fiul lui propriu s-a ridicat împotriva lui. El a despicat şi a împărţit armata Israelului. Poporul lui propriu l-a alungat pe David de pe tronul său. Când a plecat, s-a întâlnit cu un bărbat care îl ura; el a trecut pe lângă David şi l-a scuipat. Unul dintre străjeri a scos sabia şi a spus: „Lasă-mă să îi tai capul câinelui acesta, care l-a scuipat pe împăratul meu!“

David a spus: „Lasă-l, căci Dumnezeu i-a zis aşa.“ Nu vedeţi? Un bărbat cu dureri şi suferinţe. EL nu şi-a deschis gura ca o oaie care amuţeşte înainte de tunsul lânii. Aşa a vorbit el. Poate că David nici nu ştia ce spune, dar sute de ani mai târziu, Fiul lui David a umblat pe aceleaşi străzi şi la fel a fost scuipat. Vedeţi ce s-a întâmplat când David a fost respins de ai lui. El a devenit un refugiat. Dar atunci când el s-a întors din exil, fiecare om s-a rugat pentru pace şi milă. Şi acei care L-au bătut, Îl vor vedea într-o zi, când se va întoarce.

La Iosif observăm că deja de la naştere a fost un copil deosebit. Iosif a format ultima, cea mai înaltă parte a fundamentului, pe care urma să fie construită capodopera. A început cu credinţă, apoi dragoste şi îndurare şi a ajuns la desăvârşire. Aşa a început de la picioare până la desăvârşirea în Hristos.

Vedeţi, cum a fost prezentat prin Iosif, partea superioară a fundamentului. El a fost cel mai desăvârşit dintre toţi. Iosif a fost născut în familie de nevasta adevărată a lui Iacov. Observaţi că tatăl lui îl iubea de când s-a născut. Fraţii lui îl urau fără motiv. De ce îl urau? Pentru că avea Cuvântul. Vedeţi voi fundamentul? Vedeţi cum a venit capul fundamentului. Vedeţi cum vine fundamentul trupului. Fiţi atenţi cum vine capul Miresei. El era Cuvântul. Ei îl urau, pentru că era un văzător. El vedea lucruri dinainte şi le spunea lor. Ele se împlineau; indiferent cât timp dura, dar se împlineau aşa. Pentru că el era duhovnicesc, el a fost respins de fraţii lui. Ei ar fi trebuit să-l iubească, dar ei îl urau, pentru că era un prooroc şi pentru că era duhovnicesc. Ei îl urau.

Observaţi, el a fost vândut pentru aproape treizeci de arginţi, aruncat într-o groapă şi declarat mort, dar apoi scos din groapă. După timpul încercării lui, în închisoare s-a întâmplat un eveniment cu brutarul şi paharnicul. Paharnicul a fost salvat, brutarul a pierit. Când Hristos atârna ca deţinut pe cruce, unul din cei doi hoţi a fost salvat, celălalt a pierit.

Observaţi, Iosif a fost ridicat din închisoare la dreapta lui faraon, astfel încât nimeni nu putea vorbi cu faraon, numai prin Iosif. Dacă Iosif părăsea tronul lui faraon, răsunau trâmbiţele în tot Egiptul. Răsuna trâmbiţa şi porunca era: „Toţi să îngenuncheze, vine Iosif!“

Aşa va fi când va reveni Isus. EL a fost iubit de tatăl şi urât fără motiv de fraţii Lui din denominaţiune. Ei L-au vândut pentru treizeci de arginţi, L-au aruncat în groapă şi au crezut că este mort. Când El atârna pe cruce, unul a fost salvat, celălalt a pierit. EL a fost luat de pe cruce şi şade la dreapta maiestăţii lui Dumnezeu, Duhului cel mare, pe care El îl reflectă. Nimeni nu poate vorbi cu Dumnezeu, în afară de Isus Hristos. Gândiţi-vă asupra acestui lucru! Dacă El părăseşte tronul, trâmbiţa va răsuna, fiecare genunchi se va apleca şi fiecare limbă Îl va recunoaşte.

Gândiţi-vă, el era „Fiul prosperităţii“. Indiferent ce făcea, se realiza; dacă era în închisoare sau altundeva, totul se încheia cu bine. Nu a făgăduit El copiilor Săi că toate lucrurile le vor sluji spre bine? Dacă este boală, închisoare, moarte, suferinţă, indiferent ce era; toate acestea slujesc spre binele celor ce-L iubesc. EL a făgăduit şi aşa trebuie să fie. Trebuie să se împlinească. În El a fost deja exprimat simbolic. EL a fost simbolul desăvârşit al lui Dumnezeu.

Noi vedem aici ce se va întâmpla când va veni El. Gândiţi-vă, Iosif a salvat lumea prin descoperiri conform proorociilor sale puternice. Oamenii ar fi murit de foame dacă nu ar fi fost Iosif. Lumea ar fi fost dată morţii, dacă nu ar fi venit Isus Hristos. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe singurul Lui Fiu, astfel încât toţi care cred în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.“ Dumnezeu întreţine viaţa.

Noi am putea să continuăm aşa. Exemplul despre David se potrivea cu El, despre Moise, despre Ilie, despre Iosif la fel. Toate erau tablouri care prooroceau ceva în Vechiul Testament, şi se potrivea exact. Ce este? Ne arată Răscumpărătorul desăvârşit. Noi putem să dăm hainele noastre vechi şi murdare în spălătorie şi să le luăm curate înapoi. Au fost spălate în sîngele Mielului. Noi putem să pretindem ce ne aparţine nouă. Tot pentru ceea ce a murit El, putem să pretindem. EL a fost Cuvântul desăvârşit, care a fost prezentat dinainte.

Lui Dumnezeu i-a plăcut, marelui Sculptor, să Îl lovească şi să facă totul aşa. Noi Îl vedem în Isaia şi citim: „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. … era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.“ Fiecare vorbea despre El, aşa cum este în timpul acesta. Fiecare Îl batjocoreşte. „Şi noi nu L-am băgat în seamă. Şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.“ Asta am crezut noi că este El. Dar ce a făcut El prin aceasta? „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.“

Noi am putea să continuăm, dar eu cred că ştiţi ce vreau să spun, şi anume că Dumnezeu formează din nou capodopera Lui.

Să nu uităm însă, că El a luat la început, când a lovit partea lui Adam, ceva din el afară. Când a fost lovit Hristos, s-a întâmplat cu un scop. EL vroia să ia ceva afară din El — familia Lui, Mireasa Lui. EL vroia să formeze o Mireasă pentru El. Când a fost încheiată lucrarea Lui, El trebuia să o lovească, pentru a lua ceva afară din El¼ — nu altceva, nu o altă creaţiune, ci o bucată din aceeaşi creaţiune.

Fratele meu, să nu gândeşti rău despre aceasta, ci gândeşte-te un moment. Dacă El a luat din El, creaţiunea-originală, ceva afară pentru a-i forma o Mireasă — El nu a creat altceva, ci a luat o parte din creaţiunea-originală. — şi dacă El era Cuvântul, ce trebuie să fie atunci Mireasa? Ea trebuie să fie Cuvântul original, Dumnezeul cel viu în Cuvânt.

În Kimberley, Africa, am văzut o dată cum se scot diamantele dintr-o mină. Eu le-am văzut acolo. Şeful acestei mine de diamante era un om de ordine în rândurile mele de rugăciune. Eu am văzut multe diamante, care erau în valoare de zeci de mii de dolari, nici măcar nu străluceau când a căzut lumina asupra lor. Eu l-am întrebat pe conducătorul acestei mine: „De ce nu strălucesc?“

El a răspuns: „Pentru că nu sunt încă şlefuite. Mai întâi trebuie şlefuite, apoi reflectă lumina.“ Aici o aveţi.

Capodopera trebuie şlefuită. Fiţi atenţi de ce trebuie să fie şlefuită. Restul este aruncat? Nu, nu! Restul bucăţii este şlefuită şi folosită pentru acele de gramofon. Acest ac este aşezat pe un disc, care are în sine o muzică invizibilă pentru lume. Acul o realizează; aduce la iveală valoarea adevărată a Cuvântului.

Viaţa Lui era în concordanţă cu toţi proorocii. Lui Dumnezeu i-a plăcut să-L lovească. De ce L-a lovit? Pentru acelaşi scop, pentru care l-a lovit şi pe Adam. Noi Îl vedem pedepsit şi lovit de Dumnezeu. Mielul desăvârşit a fost jertfit pentru păcătoşi — o capodoperă desăvârşită.

De aproape două mii de ani, Dumnezeu îi formează iarăşi o capodoperă, căci El L-a lovit pentru a scoate din El o parte, o coastă, ca să-I poată forma o femeie. Când El a lovit această capodoperă desăvârşită de pe Golgota, El a luat o bucată din El afară. Acesta este simplu Noul Testament. EL a împlinit Vechiul Testament. Acum trebuie să-şi găsească împlinirea în Noul Testament o altă parte. Vedeţi, Vechiul şi Noul Testament este ca bărbatul şi femeia. Este nevoie de Vechiul, pentru a arăta dinainte Noul. Apoi a venit Hristos, capodopera, pentru a împlini. Acum Mireasa Lui va împlini tot ce conţine Noul Testament. O altă capodoperă este pe cale să fie terminată.

Mai întâi au trecut cca. patru mii de ani, până când a fost terminată capodopera; acum El lucrează de aproape două mii de ani la o altă lucrare, la Mireasa lui Hristos. Pentru aceasta El foloseşte aceleaşi metode ca la prima capodoperă: Cuvântul Său. Aşa termină El lucrările Sale, căci poate fi numai o capodoperă desăvârşită, dacă este Cuvântul desăvârşit. Prin praf, gunoi sau altceva s-ar rupe. Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul acesta nu poate fi rupt niciodată. Voi ştiţi, pentru şlefuirea diamantelor este nevoie de unelte speciale. Nu se poate folosi orice unealtă. Eu am văzut prese în greutate de câteva tone, care au zdrobit totul în jur, dar diamantele nu au fost deteriorate. Nu, un diamant nu poate fi rupt. Trebuie să fie şlefuit.

Prin metodele Lui neschimbate, El face aceeaşi lucrare. Noi observăm că El a spus în Maleahi 3, 6: „Căci eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.“ EL nu-şi poate schimba nici metodele Lui.

După încheierea primei lucrări, El a început un fundament cu Avraam pentru a face o nouă capodoperă. De Rusalii El a făcut iarăşi un început pentru o lucrare — Sămânţa-Cuvântului original. EL a început cu prima Biserică. Ce era? Sămânţa-Cuvântului, făgăduinţa dată se împlinea; Cuvântul devenise realitate. Ioel a spus: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii.“ Asta va face El în ultimele două zile, în ultimii două mii de ani.

Observaţi. A început ca original. Isus a spus: „Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, pe care a semănat-o semănătorul.“ EL a fost semănătorul. Sămânţa era Cuvântul. Fiţi atenţi! Fiecare sămânţă care nu este semănată, rămâne singură. Trebuie să cadă în pământ, pentru reproducere. Această sămânţă, Biserica desăvârşită, a căzut în pământul de la Niceea — Roma, când a devenit o denominaţiune.

Voi istoricilor, şi voi care veţi asculta banda, gândiţi-vă, cercetaţi şi vedeţi dacă este corect sau nu. Biserica a murit la Niceea – Roma, când a primit dogme în locul Cuvântului-original. Ce era? Dumnezeu a arătat prin Biserică la început, că El este Dumnezeu. EL avea o Biserică desăvârşită, dar totuşi Biserica trebuia să cadă în pământ şi să moară, ca fiecare altă sămânţă. Ea a căzut în pământ, a murit şi a putrezit.

Voi ştiţi, eu am citit nu demult o carte cu titlul „Dumnezeul care tace“. Poate aţi citit-o şi voi. Eu cred că este scrisă de Brumback, dar nu sunt sigur. Eu o am în camera mea de studiu. „Dumnezeu care tace“ — aici se spune că Dumnezeu a tăcut în cei două mii de ani ai epocii întunecate, nu a mişcat nici o mână şi a privit în jos spre martirii credincioşi, care erau aruncaţi înaintea leilor, arşi de romani şi ucişi în tot felul. Femeile erau dezbrăcate, le ungeau smoală în părul lung şi le dădeau foc. Gândiţi-vă, părul scurt al femeilor era din Roma. Femeile creştine aveau părul lung. Era înmuiat în gudron şi le dădeau foc. Ele erau arse goale sau erau aruncate la lei. Acest scriitor merge aşa de departe, încât întreabă: „Unde este Dumnezeul acesta?“ O, ce orbi sunt oamenii câteodată! Nu ştiţi voi că sămânţa trebuia să moară? EL nu a încercat să-i elibereze. Ei au mers înăuntru cântând! Ei şi-au dat viaţa sângerând şi murind. De ce? Pentru că era sămânţă care trebuia să cadă în pământ, cum ne este spus în Ioan 12, 24. Grâul trebuie să cadă în pământ şi să moară, şi nu numai să moară, ci să putrezească. Dar denominaţiunea nu a înţeles că totuşi era viaţă acolo.

Biserica a avut la conciliu cincisprezece zile de dezbateri religioase şi politice. Cei renumiţi şi respectaţi au intrat înăuntru şi au vrut să introducă în Biserică demnitari înalţi. Au venit acolo şi prooroci, prooroci adevăraţi, din pustie, care se hrăneau cu verdeţuri şi erau îmbrăcaţi cu piei de animale. Dar au fost aruncaţi afară. De ce? Pentru că sămânţa trebuia să cadă în pământ. Trebuia să moară.

În timpul epocii întunecate ea a murit în pământul întunecat. Ei au crezut că a murit. Dar voi ştiţi că Isus a spus în Ioan 12, 24: „Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.“ Biserica de la început a fost această roadă, această Mireasă – sămânţa, Cuvântul descoperit, care a căzut în pământ la Niceea.

Ascultă, Biserică din toate naţiunile, indiferent unde se va auzi aceasta: aici aveţi pământul vostru: sunt denominaţiunile! Acolo a fost răstignit Cuvântul, şi s-au acceptat dogme. Sute de ani ai epocii întunecate, au rămas ascunse puterea şi vestirea Cuvântului faţă de lume. A stăpânit numai catolicismul. Asta o ştim cu toţii, dacă am citit istoria. Numai catolicismul a stăpânit.

O sămânţă nu poate rămâne ascunsă. Trebuie să iasă afară. De ce? Pentru că marele Sculptor este în lucrare. EL va reconstrui din nou. EL, sămânţa, Cuvântul a fost aşezat înăuntru.

Dacă privim înspre Pavel, Petru, Iacob, Ioan şi toţi ceilalţi care au scris Cuvântul, noi vedem: Cuvântul pe care l-au scris ei, a devenit viu şi a trăit. Trăia. Noi constatăm că Ioan a scris scrisorile când a început să se maturizeze. Apoi a fost exilat pe insula Patmos, după ce a fiert douăzeci şi patru de ore în ulei. Dar Cuvântul trebuia să iasă la suprafaţă, trebuia scris. Ei nu au putut să scoată Duhul Sfânt din el prin fierbere în ulei. El a rezistat, căci lucrarea lui nu era încă încheiată. Mai târziu el a murit de o moarte naturală.

Policarp, un ucenic de-a lui Ioan, a dus Cuvântul mai departe. După Policarp a venit Ireneu. Ireneu, marele bărbat a lui Dumnezeu, a crezut aceeaşi Evanghelie, pe care o credem noi: „Cuvântul este corect!“ Biserica a încercat să-l scoată afară.

Au reuşit după Niceea şi Roma. Acolo a căzut în pământ şi a fost ucis. St. Martin s-a ridicat. El credea ce credem şi noi. El s-a ridicat pentru acelaşi lucru: pentru botezul Duhului Sfânt şi pentru botezul în apă în Numele lui Isus; pentru aceleaşi lucruri ca şi noi, căci el a fost un prooroc şi credea Cuvântul întreg a lui Dumnezeu. Apoi ei au fost răstigniţi şi aruncaţi în pământ. Au trecut sute de ani. Partea exterioară a seminţei a putrezit; trupurile lor au putrezit. Eu am fost în catacombe, unde se păstrează oasele. Ei au putrezit până chiar şi oasele s-au dezmembrat, dar viaţa totuşi a rămas.

Grâul care a căzut în pământ în timpul conciliului de la Niceea, a început să răsară în timpul lui Martin Luther, aşa cum răsare fiecare sămânţă. După ce sămânţa este putredă, iese viaţa. A început să răsară în Martin Luther. Ce a făcut el prima dată? El a respins denominaţia catolică, a protestat împotrivă, pentru că aceasta era pe dos. El a vestit: „Cel neprihănit să trăiască prin credinţă.“ Ce era el? O viaţă mică şi slabă, la care de-abia îi răsăreau mlădiţele. Aceştia au fost lutheranii. Încă nu arăta ca grâul care a căzut în pământ, dar aici ieşea din nou viaţa.

 Apoi tulpina s-a dezvoltat. Ce s-a întâmplat după aceea? Ce a făcut John Wesley în timpul lui, când a adus sfinţirea? El s-a ţinut de Cuvânt. Ce a realizat? Lutheranii formaseră iarăşi o organizaţie. Deci, timpul sosise să se întâmple ceva. Capodopera era în construcţie. Ce a făcut el? El a protestat împotriva bisericii anglicane şi a ieşit ca spic după Reformă. Ce a fost? Sămânţa a venit la viaţă şi a început să crească.

Nici tulpina şi nici spicul nu arată ca sămânţa.

Acum le vorbesc fraţilor mei penticostali din toate naţiunile şi vreau să ascultaţi, fraţii mei. Dacă acesta ar fi ultimul meu mesaj pe care îl predic, atunci este capodopera mea. Aţi observat vreodată cerealele care au căzut în pământ, şi când încep să se formeze iarăşi boabele de cereale?

Observaţi natura. Natura este în concordanţă cu Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este de recunoscut în natură. Cei de la trezirea penticostală cred că sămânţa a fost deja. Dar nu a fost! Observaţi acum! A răsărit ceva care era asemănător seminţei. Observaţi că Isus a spus în Mat. 24, 24, că ambele duhuri din ultimele zile vor fi aşa de aproape, încât, dacă ar fi posibil, vor fi înşelaţi chiar şi cei aleşi.

Nici tulpina şi nici spicul nu arată ca sămânţa. Fiţi acum atenţi: nu în timpul lui Luther, ci în zilele acestea va răsări sămânţa.

Aici sunt agricultori care cultivă grâu. Primul care răsare la spic, s-ar putea spune că este bobul, dar ce este? Este învelitoarea. Este învelitoarea în care se află grăuntele de cereale. Mai întâi se formează învelitoarea. Dar învelitoarea nu este grăuntele, aşa de puţin ca tulpina şi spicul. Este numai purtătorul vieţii din grăuntele de grâu, despre care a vorbit Isus în Ioan 12.

Grâul a primit după spic, după John Wesley, învelitoarea, care era foarte asemănătoare grăuntelui. Învelitoarea devine tot mai asemănătoare grăuntelui care a căzut în pământ. Când răsare tulpina, el are viaţă, dar nu este încă grăuntele. Când apare spicul, floarea, nu este încă grăuntele. Apoi se formează învelitoarea. Ea are deja forma grăuntelui; arată exact ca şi grăuntele. Şi totuşi nu este încă grăuntele, deşi are aceeaşi formă.

Cu penticostalii era acelaşi lucru ca la grâu. Una iese din cealaltă, dar sunt numai purtători şi devin denominaţiuni. Ce au făcut penticostalii, care au răsărit ca grăuntele de cereale? Ei au fost învelitoarea şi au mers înapoi, cum spune Apoc. 17, şi au devenit una din denominaţiunile-surori. Exact aceasta a spus Isus.

Observaţi cum a apărut Evanghelia prin Luther şi Wesley, până la penticostali. În ultimele zile, dacă ar fi posibil, vor fi înşelaţi chiar şi cei aleşi. O, fraţi penticostali, nu puteţi să vedeţi aceasta?

Când începe să se formeze grăuntele de grâu, arată ca grăuntele, dar mai întâi este numai o învelitoare. Ei formează denominaţiuni şi fac acelaşi lucru cum s-a făcut după Luther. Apoc. 17 dovedeşte acelaşi lucru în toate bisericile.

Sămânţa a căzut de fapt la Niceea în pământ, căci acolo s-a format prima denominaţiune.

Observaţi, viaţa, care este în frunză, în tulpină şi în spic, merge la sfârşit în grăunte. Viaţa din sămânţa originală a mers prin trei etape de dezvoltare, până se întoarce iarăşi în starea originală. Aleluiah! O, ce minunat! Eu sunt cel mai fericit om de pe pământ, pentru că Dumnezeu m-a lăsat să recunosc aceasta.

Observaţi, ce desăvârşit este Cuvântul şi natura în armonie. Exact aşa este soarele, care apune şi răsare, o dovadă pentru înviere; sau dacă pomii îşi pierd frunzele, când seva coboară în rădăcinile din pământ; şi dacă urcă din nou, răsar frunze noi şi cad iarăşi toamna. Viaţa pomului trage seva cu minerale în sus, ca să crească frunze noi. Vedeţi, întreaga natură se desfăşoară în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu; exact aşa cum am văzut noi desăvârşit în epocile Bisericii. Din cauza aceasta a venit Duhul Sfânt jos, a desenat aceste lucruri şi ni le-a făcut de înţeles. Exact aşa este.

Înţelegeţi? Viaţa care era în tulpină, în spic şi în învelitoare, s-a adunat în grăunte. Viaţa din tulpină şi din celelalte etape de dezvoltare a adus următoarea etapă la iveală. Neprihănirea a format drumul pentru sfinţire, sfinţirea a format drumul pentru botezul cu Duhul Sfânt. Botezul cu Duhul Sfânt a croit drumul pentru ca Duhul Sfânt să poată veni în desăvârşire iarăşi în Cuvânt, pentru a se descoperi El însuşi.

Ceea ce a devenit denominaţiune, a murit. Viaţa care era în Luther, a înaintat şi a lucrat prin Wesley. De la Wesley a mers mai departe la penticostali; de la penticostali, la aducerea seminţei-originale. Penticostalii l-au urmat pe Wesley şi au venit până aici. Motivul pentru care mişcarea penticostală a venit după Wesley, a fost, că penticostalii nu erau încă o denominaţiune. Dar apoi au devenit o denominaţiune. Ce s-a întâmplat prin aceasta? Ei au devenit învelitoare. Arăta ca cea adevărată.

Câţi au observat cum creşte un grăunte de grâu? Ce vedem mai întâi? Arată ca sămânţa, dar este învelitoarea. Vedeţi cele trei etape de dezvoltare: tulpina, spicul şi învelitoarea? În învelitoare se formează sămânţa-originală. Nu sămânţa însăşi, ci viaţa seminţei realizează creşterea, până devine iarăşi sămânţă. Amin! Amin! Vedeţi voi? Ce este? O înviere. Se realizează iarăşi o capodoperă ca cea care a căzut în pământ.

Mişcarea penticostală l-a urmat pe Wesley, pentru că s-a făcut o organizaţie. Când a venit mişcarea penticostală, nu a fost o organizaţie, dar a devenit mai târziu. Ei trebuiau să fie învelitoarea. Cuvântul adevărat al vieţii era pe cale spre sămânţa-originală şi a trecut prin aceste etape de dezvoltare: tulpina, spicul şi învelitoarea; după aceea s-a format grăuntele. Tulpina, spicul şi învelitoarea!

La începutul mişcării lor ei au fost vii şi au adus o parte din sămânţa vieţii. Dar când s-au organizat, viaţa i-a părăsit. Aceasta s-a dovedit în istorie. O comunitate nu a mai putut face niciodată nimic, după ce s-au organizat. Ea era moartă. Aşa este.

Observaţi cum înaintează viaţa.

Fiţi atenţi! Este dovedit în istorie, că Biserica prin tot ce a făcut, a ajuns ca El să nu o mai poată folosi niciodată. Organizaţiile au fost puse deoparte. În timpul întregii istorii nu s-a întâmplat niciodată ca ei să nu moară, după ce s-au organizat. Fiecare organizaţie a murit şi nu s-a mai ridicat niciodată. Puteţi să vedeţi aceasta? Voi oameni orbi, deschideţi-vă ochii! Natura şi Cuvântul sunt în armonie şi dovedesc prin aceasta că este adevărul. Este adevărat, că viaţa părăseşte tulpina, pentru ca să apară spicul, şi din spic să apară învelitoarea; de la învelitoare trece iarăşi în forma de la început. Toate celelalte nu mai sunt folosibile pentru El.

Este remarcabilă diferenţa, cum trece viaţa printr-o plantă şi cum trece prin pom. Dumnezeu numeşte poporul Lui pomi. Viaţa merge din pom la rădăcini, urcă din nou, merge în jos şi vine iarăşi în sus. Vedeţi voi? Merge în jos şi vine iarăşi în sus. La cereale merge din sămânţă prin tulpină, spic şi învelitoare. Când este trecut de această etapă de dezvoltare, ea moare, astfel că nu se mai poate întoarce. Ce este atunci? Este nefolositoare. Viaţa se apropie de încheiere. Amin! Nu puteţi să vedeţi, de ce El nu a folosit niciodată o organizaţie? EL nu se mai poate întoarce în ea înapoi; ea este moartă! Dar viaţa continuă, de la o etapă la următoarea. Se acceptă dogme, dar: „Cine adaugă sau ia ceva din Cuvânt, pierde partea lui.“ El este tăiat. Sămânţa vieţii trebuie să înainteze.

Eu folosesc aceasta ca simbol pentru Mireasă, capodopera, care se iveşte. Capodopera a căzut, dar există o capodoperă care se ridică din nou. Capodopera a căzut la Niceea. După Niceea a trecut printr-un proces, dar va deveni iarăşi capodopera desăvârşită, căci este o parte din Cuvânt, pe care l-a exprimat El. EL va avea o Biserică fără pete şi riduri. Ea nu va fi legată de vreo organizaţie sau denominaţiune, pentru că acestea sunt lucruri blestemate. Ea a trecut prin acestea, dar nu va mai fi niciodată acolo.

Sămânţa se iveşte. Viaţa merge în sus şi nu se mai întoarce înapoi. După aceea nu va fi exista o reîntoarcere. Viaţa vine şi ajunge la desăvârşire, la reînviere. Observaţi, învelitoarea aduce în sine sămânţa-originală. În Apoc. 3 putem să observăm aceasta.

Voi vă amintiţi, că El nu a fost scos afară din Biserică în niciuna din epocile anterioare. Câţi pot să-şi amintească? EL a lucrat în timpul epocilor pentru a realiza ceva. Aceasta s-a întâmplat acum. Nu mai vine nimic. Sculptorul a adus Cuvântul din nou în starea desăvârşită. Nu merge înapoi. Este cu totul altfel. Desigur!

Observaţi, când se formează învelitoarea, arată ca grăuntele. Dar când grăuntele începe să părăsească învelitoarea, pentru a forma grăuntele — Mireasa — învelitoarea se deschide şi se desparte de grăunte. Este aşa în natură? Exact aşa se întâmplă.

În Apoc. 3 constatăm, că El a fost scos afară de Biserică. Vedeţi, în celelalte epoci nu a fost aşa, pentru că prin procesul de dezvoltare trebuia să se formeze altceva. Eu v-am spus întotdeauna că nu vor mai veni alte denominaţiuni, pentru că noi suntem la sfârşit. Ei L-au scos afară. De ce? Pentru că El este din nou Cuvântul. EL a venit tot aşa, cum a fost pus în pământ. Este aceeaşi învăţătură, care a fost la început.

Când începe grăuntele, Cuvântul, să crească, învelitoarea îl respinge. Viaţa iese din toate celelalte, pentru ca credincioşii adevăraţi să-l urmeze. Ei urmează viaţa, oriunde ar merge.

Israel a fost un simbol desăvârşit. În acest simbol desăvârşit, la început a fost aşa, că peste tot unde mergea stâlpul de foc, era viaţă. Dumnezeu era viaţa. Indiferent dacă era miezul nopţii sau dacă se aflau într-un loc deosebit; când se ridica stâlpul de foc, răsuna trâmbiţa şi Israelul îl urma. Aleluiah! Când răsuna trâmbiţa, Luther mergea cu el. După el ei au devenit o organizaţie şi au murit. Dumnezeu a luat viaţa afară şi a aşezat-o în mormânt. Dar viaţa a înaintat.

Apoi a venit Wesley. Când a văzut organizaţiile acestea mari, a sunat în trâmbiţa sfinţeniei; era deja mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu. Când a făcut el aceasta, ei au ieşit de la lutherani şi au devenit apoi metodişti.

Când au văzut penticostalii, au sunat din trâmbiţă. Timpul pentru reprimirea darurilor sosise. Vedeţi, ce au făcut. Ei au sunat din trâmbiţă şi au ieşit afară. Dar după aceea s-au organizat şi ei. Dar gândiţi-vă: după învelitoare — noi cunoaştem cele trei etape — mai urmează numai grăuntele. O, Dumnezeule! Apoi va fi luat grăuntele afară din toate. Amin şi Amin! Grăuntele, Cuvântul, începe să se formeze, şi se iveşte viaţa.

Observaţi, mai întâi a venit Mirele; acum vine Mireasa. Biserica a început de Rusalii şi a căzut la Niceea. Ea a crescut, dar nu arăta ca primul grăunte. Ea purta deja ceva de la viaţă, dar ea a crescut, şi s-a format o organizaţie. Viaţa a ieşit din această organizaţie. Ce a făcut apoi? Din această organizaţie a mers în următoarea, într-un alt stadiu al Cuvântului: neprihănire, sfinţire şi botezul cu Duhul Sfânt. Când a trecut prin tulpină şi prin celelalte etape, s-a apropiat tot mai mult de grăunte.

Gândiţi-vă, spicul este mai aproape decât tulpina. Învelitoarea este şi mai aproape decât spicul. Dar grăuntele însuşi este deasupra. Aceste etape de dezvoltare au fost folosite numai pentru înaintarea lui.

Observaţi? Dacă Mirele a fost la început Cuvântul, şi Mireasa a fost luată din Mire, atunci trebuie să fie şi ea Cuvântul. De ce trebuie să fie Mireasa exact ca şi Mirele Cuvântul descoperit? Pentru că Mirele şi Mireasa sunt una. Ea este o bucată cioplită din El. Aceasta este capodopera. A fost lovită.

Michelangelo nu a mai putut-o repara; el nu a mai putut-o reinstala. Dar Dumnezeu face aceasta. EL va  aduce înapoi în Cuvântul original această Mireasă iubită, care a fost scoasă din El. Asta este: capodopera ca familie înapoi în grădina Eden.

Cum se întâmplă aceasta cu Mireasa? Cum se întâmplă cu grâul? Mal. 4, ultima parte, vorbeşte despre restituirea din ultimele zile. Ce înseamnă aceasta? Tot ce a fost la început, va fi restituit şi adus înapoi. „… vă voi răsplăti anii, pe care i-au mâncat lăcustele.“ (Ioel 2, 25). „Vă voi răsplăti.“ Mal. 4, partea a doua spune, că El va întoarce inima copiilor — credinţa oamenilor — spre părinţii  lor. Biserica o vedem chiar înaintea ochilor noştri. Unde am ajuns?

În câteva minute încheiem. Eu vreau să observaţi ceva ce s-a întâmplat într-adevăr. Mal. 4 vorbeşte despre reîntoarcerea la original. Ea a fost lovită de comunitate, biserici, împreună cu Maestrul lor, din aceeaşi cauză, ca şi Iosif care a fost bătut: pentru că el era Cuvântul. Ea la fel este Cuvântul. Isus a fost bătut de fraţii Săi, pentru că El era Cuvântul. Mireasa a fost bătută de comunităţi-biserici, pentru că ea este Cuvântul. Aici aveţi din nou cele trei etape. Exact aşa este.

Cuvântul trăieşte şi lucrează. Mireasa biblică, nu una făcută de oameni, ci Mireasa biblică, lovită de Dumnezeu, nu are frumuseţe care ne-ar fi plăcut. Noi am privit-o, când a fost bătută de Dumnezeu. Aşa este. Ea stă singură. Ea a fost scoasă afară din toate denominaţiunile, conform Apoc. 3. Ea fost bătută şi scoasă afară în epoca Bisericii Laodicea.

Această Biserică a apărut în epoca Laodicea. Aceasta este învelitoarea. Voi penticostalilor nu puteţi să o vedeţi? Dacă învelitoarea aceea naturală, acea tulpină şi acel spic au trebuit să moară, atunci şi această învelitoare trebuia să moară. Acestea sunt cele trei etape de dezvoltare ale organizaţiilor.

Gândiţi-vă! Voi spuneţi: „Există destule spice, foarte multe.“ Da. Există metodişti, baptişti, presbiterieni, biserica lui Hristos şi toate celelalte mişcări. Au fost frunze şi alte lucruri; dar cu Reforma a început.

Mireasa stă singură ca Mirele, respinsă de oameni şi de biserici. Aceasta este starea ei. Ce este? Este capodopera Lui. Este Cuvântul respins, prin care El poate să lucreze ce a vestit.

Tulpina, spicul şi învelitoarea n-au devenit niciodată grăunte — Nu! —, dar se apropie tot mai mult de grăunte. Acum, în timpul recoltei, grăuntele a venit înapoi la viaţa originală, la Biblie. În Mal. 4, partea a doua, este proorocit.

Ca să fie totul aşa, trebuie să aibă tot Cuvântul. Aşa este?

Ce trebuia să se întâmple conform Apoc. 10? De ce m-am dus eu la Tucson? Pentru a o aduce Bisericii. În zilele îngerului al şaptelea, urma să se vestească Cuvântul întreg al lui Dumnezeu prin mesajul lui. Peceţile şi toate celelalte, ce au omis tulpina şi celelalte etape, urmau să fie descoperite în timpul acesta. Aşa spune Cuvântul? Deci aşa o vedem. Unde ne aflăm noi atunci? Unde am ajuns? Există numai una: recolta este prezentă. Ea este coaptă. Totul este pregătit pentru venire.

Nu, nu va fi altfel. În timpul recoltei, grăuntele este iarăşi în starea originală. Trebuie să poarte Cuvântul întreg în sine, pentru a fi sămânţă. Nu poate să fie o jumătate de sămânţă, căci atunci nu va creşte. Trebuie să fie sămânţa întreagă. El nu poate numai să zică: „Eu cred în botezul cu Duhul Sfânt. Aleluiah! Eu cred în vorbirea în limbi.“ Aceasta este numai o parte din sămânţă. Acum este adăugat şi mai mult — Aleluiah! — viaţa; nu darurile, ci viaţa darurilor. Vedeţi voi ce vreau să spun? Noi suntem în timpul sfârşitului, fraţilor.

Tulpina, spicul şi învelitoarea sunt deja moarte şi uscate. Numai un lucru mai este: ei trebuie să fie legaţi prin conciliul mondial al bisericilor pentru ardere.

Cuvântul a devenit trup, exact aşa cum a făgăduit El în Luca 17, Mal. 4, ultima parte, şi în alte locuri. Aşa este.

Viaţa adevărată, care a fost în tulpină, în spic şi în învelitoare, este cuprinsă acum în grăunte, care este apoi pregătit pentru înviere, pregătit pentru recoltă. Alfa devine Omega. Primul va fi Ultimul, căci Ultimul este Primul. Sămânţa care a căzut, a trecut printr-un proces şi a devenit iarăşi sămânţă. Sămânţa nedesăvârşită, care a căzut în grădina Eden şi a murit, a venit din nou ca sămânţa desăvârşită, al doilea Adam.

Prima Eva, care a căzut şi a fost folosită la a doua venire pentru a naşte un copil, a devenit acum din nou Mireasa adevărată, sămânţa, care s-a întors la Cuvântul-original. Alfa şi Omega este acelaşi. EL a vorbit: „EU sunt Alfa şi Omega.“ EL nu a spus niciodată despre ce va fi între acestea. „EU sunt Alfa şi Omega, Primul şi Ultimul.“ Asta este!

Prima şi ultima slujbă sunt la fel. Primul şi ultimul mesaj sunt la fel. „EU am fost Alfa, Eu sunt Omega.“ „Va veni o zi care nu se poate numi nici zi şi nici noapte, dar spre seară va fi lumină.“ Vedeţi voi? Alfa şi Omega a devenit Primul şi Ultimul. O, fraţii mei, noi ne-am putea ocupa de aceasta ore în şir.

 Capodopera minunată a unei familii, al doilea Adam şi a doua Eva, este pregătită pentru grădina Eden, care va veni din nou aici pe pământ — împărăţia de o mie de ani. Amin! Aleluiah! Marele Sculptor nu a lăsat-o acolo. EL şi-a luat timp — milioane de ani, până când a format prima pereche. Şi ei au căzut. În timpul miilor de ani El a format-o. Acum a încheiat.

 Când a venit capodopera, a fost lovită¼. Din partea Lui a venit ajutorul. Ea a trecut prin aceleaşi metode. Acum ea posedă întreaga fire a Bibliei şi toate celelalte. Asta ne arată că noi am ajuns aici.

Naţiunile se destramă, Israel se trezeşte …

Eu închei în câteva minute.

Observaţi, capodopera cea mare — familia. Bărbatul şi femeia nu pot să fie o familie adevărată, numai dacă sunt una. Ei trebuie să fie. Dacă nu, ei nu sunt o familie bună, atunci femeia este atrasă într-o direcţie şi bărbatul în alta. Aceasta ar fi o familie îngrozitoare. Într-o familie adevărată domneşte dragostea şi armonia. Aşa a fost capodopera lui Dumnezeu. Întreaga familie adevărată prezintă aceasta. Acum „capodopera-familie“, Hristos şi Mireasa, sunt pe cale să iasă la iveală. Al doilea Adam şi a doua Eva sunt pregătiţi să se întoarcă la casa lor. Numai prin răscumpărare au putut să fie aduşi înapoi, unde au fost mai înainte. Aduşi înapoi!

Acum câteva zile am fost la oamenii de afaceri creştini, şi eu cred că şi voi aţi fost. Acolo a fost şi un preot lutheran care s-a ridicat şi a râs de ceea ce credem noi şi a batjocorit. Oamenii de afaceri ai Evangheliei depline l-au lăsat pe bărbat în voia lui. El purta un guler întors. Mulţi dintre ei au un astfel de guler. El a spus: „Mulţi oameni mă întreabă de ce port un guler întors, şi cum pot să mă deosebească de un preot catolic. Dar totuşi nu există nici o deosebire, şi nici nu ar trebui să existe, căci noi toţi suntem copii ai lui Dumnezeu.“ Apoi el a mai spus: „Eu cunosc un preot catolic care este omniprezent.“

Nimeni nu poate fi omniprezent, fără să fie atotştiutor. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea fi omniprezent, dacă nu ar fi atotştiutor. Atotştiutor înseamnă că El ştie tot şi aceasta Îl face omniprezent. Pentru a fi prezent, El trebuie să fie într-o fiinţă. Dar pentru că El este atotştiutor, poate să fie omniprezent, căci El ştie toate lucrurile. Înainte de întemeierea lumii El ştia deja câte muşte, gândaci vor fi, de câte ori vor clipi din ochi şi toate celelalte, pentru că El este omniprezent. Nimeni nu poate fi atotştiutor, fără să fie nesfârşit. Există numai unul care este nesfârşit — Dumnezeu. Amin!

Ce este? Este Satana care îi conduce direct la tăiere, şi toţi merg împreună înăuntru. Exact aşa spune Biblia, şi aici este. Ei au venit chiar şi la penticostali şi îi trag înăuntru. Ce timp!

După această mărturie cineva a vorbit cu mine. Este bine că nu am spus prea multe, căci altfel poate m-ar fi băgat la închisoare. Dar mă gândeam: „Asta este.“ Oamenii care au fost învăţaţi, o ştiu. „Înţelepţii Îl vor recunoaşte pe Dumnezeul lor în ziua aceea“, spune Daniel. Înţelepţii Îl vor recunoaşte pe Dumnezeul lor; ei sunt în aşteptare.

Când am văzut, că chiar şi penticostalii erau de partea lui, şi Oral Roberts se uita ciudat la mine, eu mă gândeam numai: „O, vai de mine!“

El s-a ridicat, era şcolit, elegant, etc. Voi ştiţi cum este. Dumnezeu nu îi lustruieşte aşa pe ai Săi. EL nu-i lustruieşte cu şcoli, ci cu smerenie şi cu putere în Cuvântul Lui descoperit, astfel încât primesc forma seminţei de la care provin.

Cineva mi-a zis: „Frate Branham, eu nu pot să înţeleg ceva la tine.“

Eu am întrebat: „Ce este?“

Noi stăteam afară în hol. Eu cred că a fost după ce i-am salutat pe Bill şi sora Dauch şi veneam chiar cu un grup de după colţ, când un predicator cu un guler întors s-a înghesuit şi a spus: „De ce îi ocărăşti mereu pe oameni?“ El a spus: „Ei cred că tu eşti un slujitor al lui Dumnezeu. Tu ar trebui să fii cu ei prietenos şi amabil. Dar de fiecare dată când te aud vorbind undeva, le cerţi pe femei pentru că au părul scurt, că poartă pantaloni scurţi, că folosesc machiaj şi pentru alte lucruri. Tu îi ocărăşti pe oameni şi le spui că sunt reci, formali şi indiferenţi.“ El a întrebat: „De ce faci asta? Aceşti oameni te iubesc. Cum poţi să fii un fiu al lui Dumnezeu plin de dragoste şi să faci aşa ceva?“

Eu mă gândeam: „Doamne, ajută-mă să-i răspund corect acestui bărbat înţelept. Lasă-mă să-i răspund în aşa fel încât să se prindă în plasa lui.“ Eu am întrebat: „Ai citit vreodată despre compozitorul cel mare Bethoven?“ „Sigur“, a răspuns el, „că am citit despre Bethoven.“

Eu am spus: „El a umplut coşuri întregi cu hârtii rupte, dar el i-a dăruit lumii capodopere.“ El a amuţit şi nu a mai spus nici un cuvânt. Eu am zis: „Când şedea în camera lui de studiu şi îi venea o idee, o scria. Apoi începea să o cânte. Dacă nu era corect, o arunca în coşul de hârtie. Dar când intra în inspiraţie, atunci lumea avea o capodoperă.“ O, Cuvântul este aşa de tăietor, dar formează capodopere. Pune de-o parte tulpina şi spicul şi formează capodopera.

Eu mai am câteva minute timp, ca să vă povestesc ce s-a întâmplat alaltăieri. În 3 iulie şedeam în centru. Eu am fost deja în Roma, Franţa, New York şi Los Angeles, dar cele mai necuviincioase femei sunt în Jeffersonville, Indiana. Atâta mizerie şi vulgaritate nu am văzut niciodată în viaţa mea printre oameni. Eu şedeam acolo şi am avut dureri de inimă. Domnul mi-a dat o viziune. Eu o voi povesti. Eu nu ştiu dacă pot să o redau, căci o povestesc astăzi pentru prima dată.

Eu am intrat în Duhul. Când s-a întâmplat aceasta, era cineva lângă mine. Eu nu am văzut persoana, ci am auzit numai glasul. Eu m-am uitat în direcţia aceea şi el a zis: „Mireasa va veni acum să se prezinte.“ Când m-am uitat, am văzut grupul de femei cel mai cuviincios îmbrăcate pe care l-am văzut în viaţa mea, venind înspre mine. Fiecare din ele era îmbrăcată altfel. Toate aveau părul lung, mâneci lungi la rochiile lor. Erau femei tinere. Cred că erau la vârsta de 20 de ani.

În faţa mea era o Biblie deschisă. Eu pot să vă spun numai ce am văzut. Dacă m-aţi întreba: „La ce te uiţi acum?“, eu aş răspunde: „Eu mă uit la ceas.“ „La ce te uiţi acum?“ „Eu mă uit la oameni.“ „La ce te uiţi acum?“ „Eu mă uit la Biblie.“ Eu vă spun adevărul: asta am văzut eu. Eu pot să spun numai ce am văzut. Eu nu ştiu ce înseamnă toate acestea. Eu trebuie numai să v-o spun.

Acela care vorbea cu mine, stătea lângă mine. Mireasa se compunea din oameni curaţi şi drăguţi, cum nu am văzut niciodată în viaţa mea. Se părea că sunt o duzină sau mai mulţi. Eu nu ştiu exact. În orice caz, a fost un grup întreg. Ei au trecut plutind, ochii lor erau îndreptaţi în sus. Eu îi priveam în timp ce treceau. O, ce frumoşi erau! Eu m-am uitat la ei. După ce au trecut, el a spus: „Aceasta este Mireasa. Acum vom vedea prezentarea bisericilor.“ Ei au venit. Eu vedeam cum se apropie. Când treceau pe lângă mine, se părea că una era mai rea ca cealaltă. Niciodată în viaţa mea nu am văzut un grup mai necuviincios. Apoi am auzit un zgomot. El a spus: „Următorul este grupul american.“

Eu sunt american; dar aceasta m-a îmbolnăvit. Eu nu ştiu să vorbesc aşa de bine, ca să pot exprima unui public amestecat ce a avut loc acolo. Voi trebuie să citiţi printre rânduri. Când s-au apropiat femeile acestea, am văzut conducătoarea lor: era o vrăjitoare. Ea avea un nas lung şi o gură mare, lată. Toate erau îmbrăcate de la şolduri în jos, sus aveau numai nişte fâşii late de un ţol. Fiecare din aceste femei purta ceva asemănător cu ceea ce tăiam noi mai demult din hârtiile de ziar, pentru a alunga muştele.

Câţi îşi pot aminti? Voi mai ştiţi. Eu cred că s-a folosit la carnaval. Fâşiile de hârtie atârnau în jos. Aşa ceva aveau în faţă; de la şolduri în jos. Altfel partea aceasta era goală. Fiecare avea părul tăiat foarte scurt, deasupra aveau hârtii încreţite, şi erau pline de machiaj. Ele arătau ca prostituatele de pe stradă. Cu această hârtie au mers acolo. O, ce vulgar! În faţă ţineau această hârtie, dar când au trecut se putea vedea spatele lor. Când am văzut cum arătau din faţă şi din spate şi cum se comportau, m-am gândit: „Aceasta este biserica?“

Ea mergea şi cânta twist şi rock‘n roll. Eu stăteam acolo şi am spus: „Este aceasta biserica?“ Eu plângeam în inima mea. Vrăjitoarea care le conducea pe drumul acesta, era, după părerea mea, conciliul mondial al bisericilor. Ei au cotit-o la stânga şi au dispărut într-un haos, se mai auzea muzica şi se auzeau strigături ciudate, în timp ce se răsuceau dintr-o parte în alta cu trupurile lor. Aşa se comportau ele când mergeau.

Eu am vrut chiar să-mi aplec capul, când el a zis: „Aşteaptă, Mireasa trebuie să vină din nou.“ Eu m-am uitat şi acolo veneau iarăşi. Ele au trecut. Erau nişte doamne pline de graţie. Ele s-au uitat la mine când au trecut. Eu am observat că fiecare din ele era îmbrăcată altfel. Una dintre ele, care era mai în urmă, avea părul lung rulat. S-ar putea să fi fost de naţionalitate germană. Eu mă uitam la ea. Când s-au îndepărtat, ultimele două sau trei au ieşit din ritm. Eu am strigat ceva către ele, şi ele au încercat să intre iarăşi înăuntru. După ce le-am văzut, viziunea s-a încheiat şi eu mi-am revenit.

Aici este tălmăcirea. Remarcaţi-o. Eu nu am fost încă gata cu notatul. Dar în timp ce predicam în dimineaţa aceasta, am înţeles ce înseamnă. Aţi observat că biserica a apărut numai o dată? Acesta este adevărul, prieteni. Tatăl ceresc, care a scris Cuvântul, ştie că spun adevărul. Eu spun adevărul curat. Până acum câteva minute n-am ştiut aceasta. Aţi observat că Mireasa s-a văzut de două ori? Prima şi a doua sămânţă; amândouă au fost la fel. Motivul pentru care erau îmbrăcate diferit, este că Mireasa va fi din toate naţiunile. Fiecare avea părul lung şi nu purta machiaj. Erau fete frumoase. Ele s-au uitat la mine. Ele au reprezentat Mireasa, care vine din toate naţiunile. Fiecare a reprezentat o naţiune. Pasul lor era într-un acord desăvârşit cu Cuvântul.

Eu trebuie să am grijă de ea. Dacă nu am grijă când trece, atunci va ieşi din ritmul cu Cuvântul. Poate aceasta se va întâmpla când timpul meu va fi trecut, când nu voi mai fi. Observaţi! Ele au încercat tot pentru a intra iarăşi înăuntru. Ele au venit înapoi, s-au încadrat din nou, după ce s-au uitat altundeva şi s-au uitat la biserică, care era pe cale să intre într-un haos. Dar nu erau acelea care mergeau în faţă, ci ultimele două, trei care au ieşit un pic din ritm şi care au încercat să intre apoi iarăşi în rând. Ele au fost aşa de departe de mine, ca de aici până la perete. Eu stăteam acolo şi mă uitam după ele, până nu le-am mai văzut.

Voi aţi observat că Biserica din toate naţiunile a fost arătată numai o dată. Dar Mireasa a apărut de două ori. Vedeţi, ce a fost. Eu nu am ştiut-o înainte, dar observaţi în legătură cu mesajul meu din dimineaţa aceasta. Eu nu am ştiut.

Sămânţa a căzut la Niceea în pământ. Aceasta a fost sămânţa-originală. Ea a trecut printr-un proces în aceste denominaţiuni, care au apărut numai o dată. Dar Mireasa va apare în ultimele zile încă o dată: „EU voi răsplăti …“ Capodopera este formată. Acesta este motivul de ce a fost arătată de două ori. Ea a fost mai întâi arătată şi apoi încă o dată. A doua oară a fost aşa de desăvârşită, ca şi prima dată. O, Dumnezeule, ai milă! Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Fie ca viaţa să vină curând în sămânţă!

Toţi ceilalţi nu au mai apărut. Ei au dispărut, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Dar Mireasa s-a întors, căci ea este Alfa şi Omega. Dumnezeu, marele Sculptor, i-a făcut Lui o capodoperă, căci este o parte din capodopera Lui. Aşa cum El a luat o parte în grădina Eden şi a făcut o altă parte, care a fost înşelată şi a căzut, El a fost ocupat tot timpul cu reaşezarea ei. El a format această capodoperă şi a fost spartă. Prin partea lovită, capodopera a fost creată din nou.

Capodopera Fiului lui Dumnezeu — capodopera Miresei! Ea este o parte din El, de aceea ea trebuie să fie împlinirea Cuvântului. Cuvântul a fost împlinit, şi noi suntem pregătiţi pentru venirea Domnului.

O, Biserică a Dumnezeului celui viu, aplecaţi-vă inimile şi pe voi înşivă înaintea lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt adevărate. Eu ştiu că aceasta se aude, de parcă ceva puternic vine asupra naţiunilor. Niciodată nu a fost aşa. EL nu-şi schimbă felul.

Fii mulţumită, Biserică. Fiţi mulţumiţi că sunteţi acolo unde vă aflaţi astăzi, dacă sunteţi în Hristos. Gândiţi-vă, întreaga viaţă se adună pentru învierea în sămânţă, şi tulpina şi celelalte vor fi arse. Învelitoarea şi toate celelalte trebuie şi vor fi distruse. Nu vă încredeţi în denominaţiuni. Rămâneţi în Cuvânt, în viaţă, în Dumnezeu şi în lucrarea Lui.

Ce va fi în împărăţia de o mie de ani? Hristos şi Mireasa Lui vor fi iarăşi în grădina împărăţiei de o mie de ani. Amin.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,căci El m-a iubit mai întâi,

şi mi-a răscumpărat mântuirea deplină pe Golgota.

Acolo a fost El lovit. Noi L-am considerat părăsit şi bătut de Dumnezeu, dar El a fost rănit din cauza păcatelor noastre, bătut din cauza vinei noastre.

Este cineva în dimineaţa aceasta care nu este încă în sămânţa aceasta, în timp ce viaţa trage şi restul din învelitoare, şi învelitoarea se usucă? Câţi ştiu că biserica penticostală se usucă? Ce este? Viaţa o părăseşte. A părăsit-o deja. După ce a fost arătată Mireasa, mă întreb, dacă nu este deja în număr complet. 

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc …

În timp ce avem capetele aplecate — este cineva aici pe care să-l amintim în rugăciune? Dacă simţiţi, că nu sunteţi încă pregătiţi, — prieteni, este prea clar! Niciodată în viaţa mea nu am avut o viziune, numai dacă urma să se întâmple ceva. Eu spun adevărul. De fiecare dată am spus adevărul, şi Dumnezeu a confirmat. Şi de data aceasta vă spun adevărul.

Eu nu ştiu exact în ce zi trăim, dar eu ştiu că nu mai lipseşte nimic. Nici un politician nu poate să mai repare situaţia. Politica şi naţiunile sunt pierdute. O, Dumnezeule! Pătrunde aceasta în voi şi o simţiţi? Naţiunile sunt pierdute. Aceasta este una din cele mai bune, dar şi aceasta este pierdută. Dacă naţiunile sunt pierdute, atunci şi lumea este pierdută. Şi bisericile? După părerea mea, penticostalii au fost cei mai buni care au existat. Dar şi ei sunt pierduţi. O, Dumnezeule, ai milă de noi!

Dacă voi nu Îl cunoaşteţi, atunci vă rog grăbiţi-vă; grăbiţi-vă! Dacă simţiţi viaţa, atunci ieşiţi din păcatul vostru, ieşiţi afară, de acolo unde vă aflaţi, intraţi repede în sămânţă. În tulpină sau în învelitoare veţi muri. Rugaţi-vă, în timp ce cântăm:

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc …

Depinde de voi. Noi nu avem nici o denominaţiune, nimic; noi Îl avem numai pe Hristos. Voi sunteţi bineveniţi, ca să vă rugaţi Lui împreună cu noi, până când va veni El. Noi nu vă putem scrie numele în nici o carte, pentru că nu avem niciuna. Noi dorim ca numele voastre să fie scrise în cartea vieţii. Aceasta este posibil numai prin naştere. Nu vreţi să trăiţi acum? Rugaţi-L pe Hristos pentru o viaţă nouă, ca El să vă aducă înăuntru şi să vă scrie numele în cartea Lui, dacă nu este încă scris. Apoi puteţi avea legături cu noi. Noi am vrea să vă avem la noi.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc …

Dumnezeule scump, ajută-i la fiecare persoană, să se cerceteze, şi să vedem dacă suntem în El. TU ne-ai iubit şi ai fost lovit pentru noi. Noi Te-am considerat părăsit şi bătut de Dumnezeu. Eu Te rog, o, Dumnezeule, cheamă pe fiecare personal. Doamne, vorbeşte-le copiilor mei, rudelor mele şi prietenilor mei. Admite acum, Doamne, prin Numele lui Isus Hristos.

Nu lăsa pe nimeni să aştepte prea mult, Doamne. Se pare că este foarte aproape. Recolta este coaptă. Într-o zi secerătoarea lui Dumnezeu se va grăbi prin ţară; atunci pleava va fi vânturată, grâul va fi adunat în hambar — va fi adus sus, pentru că este viaţă în el. Admite, Doamne, ca acestei probleme să-i fie dată un răspuns, ca fiecare rugăciune să fie ascultată de Tine.

Eu mă rog pentru ei, Doamne. Eu mă rog ca Tu să nu laşi pe nimeni să meargă în pierzare, Doamne. Ei au venit greu până aici; ei au călătorit sute de mile. Doamne, dă-ne nouă de ce avem nevoie; ce este bun pentru noi, Doamne, nu după aprecierea noastră, ci ceea ce este bun în ochii Tăi. Noi vrem să ne prezentăm ca o fecioară curată, curăţată şi mustrată de Dumnezeu, pentru ca noi să fim eliberaţi de păcatele noastre.

Doamne, eu îmi aduc rugăciunea mea pentru ei. Eu nu ştiu cum să mă rog. Noi vorbim cu Tine, Dumnezeule Atotputernic. Unde ar fi un om, şi cine ar putea să aducă, ca muritor, rugăciunea corectă înaintea Dumnezeului viu? TU poţi să iei alfabetul unui băiat mic şi să formezi o propoziţie — aşa poţi Tu să iei cuvintele pe care le-am exprimat fals şi să le treci cu vederea, şi să priveşti numai la ceea ce cred, Doamne. Eu Te cred. Eu cred acest Cuvânt. Eu cred pentru fiecare care este aici. Prin credinţă îi aduc la altar, Doamne, unde între noi şi marele Iahveh este sîngele Fiului Său, Isus. Sîngele va vorbi pentru noi. Când L-ai lovit pe Golgota, Tu ai spus: „Vorbeşte! De El să ascultaţi!“ Biblia spune că sîngele vorbeşte mai bine ca sîngele mieilor din Vechiul Testament. Sîngele lui Hristos vorbeşte mai bine ca sîngele lui Abel — mai mare. Doamne, exprimă mântuirea pentru noi, căci noi Te chemăm prin sânge.

Marele Tată al vieţii, include-ne, Doamne. Dacă am păcătuit, ia-o de la noi. Noi nu vrem să fim aşa, Doamne. Nu este intenţia noastră. Noi recunoaştem că trăim într-o zi îngrozitor de întunecată. Aşa cum am spus la început, noi mergem în sus pe un munte, pe un teren aspru; cărarea este întunecată, dar noi purtăm lumina. Fie ca noi să-L recunoaştem pas cu pas, în timp ce noi mergem, până când noi, cum este descris în „Călătoria pelerinului“, ajungem în vârful muntelui. Condu-ne, o, păstorule. Mare Iahveh, condu-ne prin Duhul Tău.

Noi ştim că suntem departe de a fi o capodoperă, dar noi privim, de unde am fost ciopliţi: spre capodopera adevărată, şi în El ne punem toată încrederea. Adu-ne la El, Doamne. Admite.

Vindecă toţi bolnavii care sunt aici, Doamne. Noi L-am văzut bătut şi părăsit, dar pentru păcatele noastre a fost rănit. Capodopera lui Dumnezeu a fost lovită. EL a fost rănit pentru păcatele noastre; prin rănile Lui am fost vindecaţi. Doamne, vindecă acum bolnavii în prezenţa Ta divină. Noi ştim că Tu eşti aici.

Curăţă sufletele şi inimile noastre de tot răul, de toate gândurile murdare, de toate vorbele urâte; mai ales de ceea ce este pe dos. Curăţă-ne. Tată, noi Te rugăm să vindeci bolile noastre. Lasă-ne în cunoştinţa când vom merge de aici, că suntem copiii Tăi sfinţiţi. Sub sîngele Tău vorbim Cuvântul; prin sânge. Admite, Doamne. Noi ne rugăm în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Dumnezeule, Tatăl nostru, eu îmi aşez mîinile pe aceste batiste; unge-le cu prezenţa Ta, Doamne. Fie ca prezenţa Ta să fie cu ei, indiferent unde ajung. Unde vor fi aşezate pe un trup bolnav, acesta să fie vindecat. Şi unde se află o familie cu probleme, adu-o Tu în ordine, Doamne, Tu marele Sculptor. Admite, Doamne.

Formează din nou fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Noi credem că Mireasa primeşte acum ultima şlefuire. Ea va fi bătută de organizaţie, apoi va avea loc marea recoltă. Menţine-i până atunci sănătoşi şi bucuroşi, Doamne, în timp ce-ţi slujesc Ţie, în Numele lui Isus. Amin.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc …

Înţelegeţi acum, de ce vă mustru? Nu este pentru că nu vă iubesc. Eu vă iubesc şi vreau o capodoperă pentru Maestru. Eu trebuie să scot poate ceva afară în felul acesta, dar dacă este în concordanţă cu Cuvântul, atunci voi avea într-o zi o capodoperă. Aşa este.

Isus a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.“ Aşa trebuie să fim legaţi în dragoste unii cu alţii.

Binecuvântată să fie legătura …

Să ne dăm cu toţii mîinile.