Missão Popular Livre

Jesus Cristo é o mesmo, ontem, e hoje, e eternamente. Hb. 13:8

Idioma:

Predica de la Krefeld - Sâmbătă, 05 august 2006, 19.30 / Ewald Frank

Idioma: romeno




Laude şi mulţumiri Domnului, Dumnezeului nostru, pentru harul şi credincioşia Lui, pe care noi le-am trăit de multe ori de-a lungul multor ani! Noi le-am putut experimenta. Mulţumiri Lui pentru privilegiul că putem fi astăzi aici. Aş vrea să vă spun tuturor un bun venit din inimă în Numele scump al Domnului nostru. [Fratele Frank transmite salutări.] Acum patru săptămâni au fost exact 160 de calculatoare conectate în întreaga lume pentru a asculta, pentru a vedea şi pentru a primi minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu. Suntem pur şi simplu recunoscători pentru posibilitatea pe care o avem de a purta Cuvântul Domnului, de a distribui hrana duhovnicească, şi de a avertiza această generaţie pentru ultima oară, de a da chemarea afară, astfel încât oamenii care ascultă glasul Domnului să aibă posibilitatea să-şi pună viaţa în ordine înaintea lui Dumnezeu şi să trăiască pregătirea lor. [….]

    Mi-am notat aici un citat al fratelui Branham care mi-a atins cu adevărat inima. Mă voi referi pe scurt la el mai târziu. El vorbea despre lupta spirituală, despre alergarea care are loc uneori şi în sport. Şi el spunea că cine renunţă, nu biruieşte. Şi un biruitor nu renunţă. Un învingător nu abandonează. Un învingător are ţinta în faţa ochilor lui şi nu se mai uită înapoi. Pe el nu îl interesează unde rămân cei care sunt în urma lui. Pe el îl interesează ţinta, ca să ajungă acolo în calitate de învingător. Deci, cine renunţă, nu poate învinge, şi un învingător nu se gândeşte să renunţe.

    Astfel, noi privim la Domnul care a început şi care va şi finaliza. El a luat responsabilitatea pentru noi. Nouă nu ne-a rămas decât să credem din inimă. […] Uneori îmi vine gândul că, cu cât sunt mai mulţi cei ce ascultă şi văd prin internet, cu atâta vor fi mai puţini cei de aici, dar noi credem că totuşi Dumnezeu va aduna poporul Său. Şi El ne vorbeşte nouă şi, bineînţeles, Bisericii Mirese de pe întregul pământ. De data asta am notat mai multe gânduri rostite de fratele Branham. Prima dată din predica Hristos, descoperit în propriul Său Cuvânt. Fratele Branham spune aici că nu avem voie să facem trei lucruri: să rânduim fals Cuvântul, să scoatem Cuvântul din context şi să răstălmăcim arbitrar Cuvântul. Acestea sunt afirmaţii foarte importante. Spun asta cu mulţumire la adresa Domnului. Noi am păzit acest lucru de la început. Aceasta mi-a venit în minte pentru că noi am tradus în limba germană o predică a fratelui Branham - Absolutul. La aceasta vom reveni mai târziu.
Fratele Branham menţionează în primul rând 3 lucruri, apoi el spune într-o predică care urmează că sunt cinci puncte pe care trebuie să le luăm în seamă:

1. trebuie să se întâmple la timpul Lui

2. trebuie să fie conform Cuvântului Său

3. trebuie să fie persoana aleasă de El

4. trebuie să fie descoperită mai întâi profeţilor Lui, şi

5. profetul trebuie să fie confirmat prin Cuvânt.

Acestea sunt linii călăuzitoare, pe care trebuie să le respectăm deoarece se potrivesc modelului biblic. Şi dacă noi avem o propovăduire biblică şi dacă vrem să fim o biserică biblică în timpul de sfârşit, atunci trebuie să fie valabil pentru noi ceea ce a fost valabil pentru biserica de la început. Nicio interpretare, ci Cuvântul descoperit, aşezat acolo unde îi este locul, în legătura corectă, la timpul potrivit. Şi Dumnezeu a avut întotdeauna robii şi mesagerii Lui pe care i-a putut trimite şi folosi. Mai citesc încă o dată: nu aveţi voie să faceţi trei lucruri: să aşezaţi greşit Cuvântul, să scoateţi Cuvântul din context şi să răstălmăciţi arbitrar Cuvântul. Cuvântul trebuie descoperit prin Duhul Sfânt.

    Dacă în Fapte 20 este scris că Pavel a predicat întreg planul lui Dumnezeu, atunci asta se datorează faptului că Dumnezeu i l-a descoperit, şi el a fost rânduit de Dumnezeu să facă aşa, prin puterea unei chemări şi trimiteri divine. Aşa este scris: Eu te trimit la Neamuri şi voi fi cu tine. Apoi avem acele cinci puncte. Trebuie să se întâmple la timpul Lui, nu prea devreme şi nu prea târziu, ci la împlinirea timpului. Şi ca să o putem verifica, aceasta trebuie să fie în acord cu Cuvântul. Şi apoi, desigur, trebuie să fie persoana aleasă de El, Dumnezeu Însuşi decide pe cine trimite, Dumnezeu decide ce face şi când face, şi ferice de omul care are harul de a recunoaşte că Dumnezeu este Acela care Îşi trimite slujitorii Lui devreme şi târziu pentru a da Cuvântul Său şi pentru a-l descoperi. Apoi, trebuie să fie persoana pe care o alege El, şi trebuie să fie, mai întâi, descoperit profetului Său. Profetul trebuie să fie confirmat prin Cuvânt.
    Fraţi şi surori, dorim să dedicăm câteva minute acestor teme. Cuvântul lui Dumnezeu este un absolut, şi eu vă spun acum de ce am ajuns la acest subiect. Fratele Branham a fost chemat la Houston, Texas pentru a se ruga pentru doi tineri care erau condamnaţi la moarte. Ei aşteptau doar ca să iasă din celulă  şi să fie executaţi. Unul era fiul vitreg al domnului Ayers, cel care în 20  ianuarie 1950 a făcut fotografia cu stâlpul de foc deasupra capului fratelui Branham, în Houston, Texas. Acest domn Ayers a fost un critic al fratelui Branham. El l-a ridiculizat foarte mult pe fratele Branham. Dar fotografia era acolo şi a ajuns în mâinile lui George J. Lacy, care era autorizat să verifice documentele suspecte. Dar acest domn (Ayers) râdea de fratele Branham şi s-a pus de partea criticilor. El însuşi era un catolic, nevasta lui era o evreică care a adus un fiu în căsătorie. Şi acum, mama sună şi spune: „Reverend Branham, fiul meu este în celula morţii, împreună cu prietena lui, şi aşteaptă să fie executaţi.” Da. Apoi, fratele Branham a fost chemat, şi câţiva predicatori din ţară au fost adunaţi. Apoi, fratele Branham a ţinut o predică cu titlul Absolutul. Şi, din Sfânta Scriptură, el i-a luat ca exemple pe bărbaţii lui Dumnezeu care au primit Cuvântul Domnului ca absolut. A început cu Moise, a trecut pe la toţi, şi i-a enumerat pe toţi.

Ca să scurtez, cererea de graţiere a avut succes, şi fratele Branham a avut absolutul, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea. Cererea a fost admisă, şi cei doi condamnaţi la moarte, au fost eliberaţi. Şi în această legătură, fratelui Branham i-a devenit mare ce înseamnă dacă cineva primeşte o promisiune de la Dumnezeu, un absolut în care îşi poate ancora credinţa, atunci – şi asta mi-am notat-o aici – mi-au venit în minte oamenii lui Dumnezeu care au avut un absolut. Şi de ce l-au avut? Pentru că acolo era o chemare, o însărcinare şi o trimitere! Şi când Dumnezeu pronunţă o chemare, când dă o trimitere, când dă o însărcinare, atunci tot iadul poate sta în cap, căci nimeni nu mai poate schimba ceva la aceasta. Dumnezeu are ultimul cuvânt!
În Exod 3.13-15, aici avem chemarea lui Moise. El a vrut să cunoască numele Domnului, pentru că israeliţii l-ar putea întreba cine este Acela care l-a trimis. Să citim din Exod 3.13: „Moise a zis lui Dumnezeu…” Aici ne putem opri un pic. Moise a vorbit Domnului Dumnezeu faţă în faţă. Aşa este scris. „Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel, şi le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi” şi mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” Ce voi răspunde?” Aceasta este dependenţa unui mesager al lui Dumnezeu. El nu ştie totul. El ştie doar ce îi spune Dumnezeu. Şi ce îi descoperă Dumnezeu. V. 14: „Dumnezeu a spus lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.” Ce absolut! De ce avem nevoie mai mult? Cuvântul lui Dumnezeu este absolutul nostru. Dumnezeu nu i-a vorbit numai lui Moise, ci ne-a vorbit şi nouă. Şi despre chemare citim în Exod 4.12: „Eu voi fi cu gura ta.” Moise trebuia să îi spună lui Aaron ce îi spusese Dumnezeu. „Eu voi fi cu gura ta.” Dumnezeu a folosit gura robilor şi profeţilor Săi pentru a da mai departe Cuvântul Său aşa cum a ieşit din gura Domnului Dumnezeu. Deci, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cuvântul lui Moise, nu este cuvântul lui Ilie, ci Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, adus printr-o gură mandatată, lăsându-l poporului lui Dumnezeu. Exod 4.28: „Moise a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese...” O citesc. Exod 4.28: „Moise a făcut cunoscut lui Aaron tot ce-i poruncise Domnul la trimiterea lui [trad. germ.]”. O trimitere este o însărcinare care trebuie dusă la îndeplinire, şi Cuvântul Domnului în această însărcinare este absolutul. Toţi profeţii au avut aceasta. Toţi apostolii au avut-o, şi noi putem spune că şi Ioan Botezătorul a avut-o, şi fratele Branham. La trimiterea lui el a primit un absolut dumnezeiesc. Şi toţi profeţii ştiau ce aveau de făcut. Aici mai avem un punct la care trebuie să fim atenţi. Adevăraţii profeţi au fost numiţi şi robi, „aşa cum a descoperit-o Dumnezeu robilor Săi, profeţi.” Pe de o parte, ca profeţi ei au primit Cuvântul, şi ca robi ei L-au slujit pe Domnul Dumnezeu, conform cu chemarea şi trimiterea. La fel este şi în Noul Testament. Ambele, sunt apostoli, profeţi, sunt diferite slujbe şi sarcini, pentru ca Cuvântul Domnului să poată fi vestit mai departe într-o trimitere dumnezeiască.  

Apoi, în Noul Testament avem continuarea a ceea ce Domnul a început. El a fost trimis. Domnul a spus în Evanghelia lui Ioan de 43 de ori la rând, aproape la rând „Cel ce M-a trimis, Cel ce M-a trimis”, şi apoi vine situaţia de după Înviere, în Ioan 20.21: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” O trimitere divină, o poruncă misionară, un absolut care ne-a fost lăsat nouă. În această legătură, aş vrea să citesc acum Deuteronom 34. În Deuteronom 34, omul lui Dumnezeu încheie cu aceste cuvinte. Deuteronom 34.10: „În Israel nu s-a mai ridicat profet ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care l-a trimis Dumnezeu [în germ.: „el, ca trimisul Lui”] să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări.” Fraţi şi surori, voi ştiţi deja ce trebuie să fie spus. Dacă fratele Branham nu ar fi putut depune mărturie despre chemarea şi trimiterea lui, unde ar fi fost atunci absolutul? Absolutul este într-adevăr în chemarea divină şi în trimitere. Şi puteţi merge în Iosua 1. Acolo, Dumnezeu spune: „Robul Meu Moise a murit! Eu voi fi cu tine.” Din nou, o trimitere, şi în Isaia 6.8: „Pe cine să trimit şi cine va merge [va fi mesagerul Nostru] pentru Noi?” Mereu cuvântul „trimitere”. Ieremia 1.7: „la care te voi trimite Eu.” Ezechiel 2.3: „El mi-a zis: Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel.”

De repetate ori întâlnim cuvintele „chemare” şi „trimitere”. A fost dată o trimitere divină care trebuia dusă la îndeplinire, pentru că aparţinea de planul de mântuire al lui Dumnezeu. Şi de aceea, avem întregul plan de mântuire profeţit în Vechiul Testament, şi în Noul Testament avem împlinirea.
Dar să ne întoarcem la ceea ce a spus aici fratele Branham. Să nu scoatem nimic din context, să nu luăm ceva de aici şi să punem dincolo. Vă dau un exemplu. Fratele Branham a menţionat de 42 de ori cuvântul din Zaharia 14.7 „spre seară se va arăta lumina”, dar el nu a scos niciodată cuvântul acesta din context, ci a făcut comparaţia cu ce se va întâmpla cu Israelul firesc, şi a transferat-o Bisericii, „spre seară se va arăta lumina”, dar cuvântul rămâne pentru totdeauna acolo unde este, şi îşi va găsi împlinirea. Doar pentru a vă arăta că profeţii nu au scos vreun cuvânt din context, ci l-au lăsat acolo unde este... Ei doar au iluminat acea parte a planului de mântuire despre care este vorba acum, şi aceasta este caracteristica profeţiei biblice, care, pe de o parte, are o împlinire naturală, cu Israel, şi pe de altă parte, are împlinirea ei supranaturală, cu şi în Biserică.
Dacă, de exemplu, în Zaharia 14.4 scrie despre Domnul, Dumnezeu, „picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit”, şi în ultima parte a v. 5 este scris: „Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!” Şi după asta, în următorul verset scrie „în acea zi”. În v. 4 scrie: „în acea zi picioarele Lui vor fi pe Muntele Măslinilor”, şi apoi în v. 6 scrie „în ziua aceea, nu va mai fi lumină, stelele strălucitoare se vor ascunde.” Şi imediat, în următorul verset, se spune: „Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina.” Şi imediat, în următorul verset, este scris „în ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus…” Şi apoi în v. 9 vedem domnia Împăratului, Domnului nostru: „şi Domnul va fi împărat peste tot pământul, în ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.” Ca să o repet clar, ceea ce Dumnezeu a promis poporului Israel în domeniul natural şi va împlini în mijlocul lor – Ierusalim, muntele Măslinilor – totul se va împlini acolo unde este scris, la fel este cu Biserica, cu noi, în timpul serii, pentru că miezul nopţii vine cu siguranţă. Despre aceasta vorbeşte Sfânta Scriptură. „La miezul nopţii s-a auzit o strigare: ‚iată, vine Mirele!’”

Şi cât de bine a văzut fratele Branham, ca profet, că ziua mântuirii se apropie de sfârşitul ei, şi că noi am ajuns în timpul serii, că ne îndreptăm spre ceasul de la miezul nopţii. El a spus-o de mai mult de 40 de ori: „Spre seară se va arăta lumina.” Şi el compară trecutul reformatorilor, unde era cunoştinţă, dar nu era descoperire, şi apoi arată că noi nu trăim în timpul în care oamenii îşi prezintă cunoştinţa lor, ci într-un timp în care Cuvântul profetic este descoperit prin slujba profetică şi în care împlinirea a fost arătată Bisericii, prin har. Nimeni nu trebuie să rămână în întuneric. Noi nu scoatem Cuvântul din context, ci îl lăsăm în contextul în care este scris şi urmărim descoperirea pe care a dat-o Dumnezeu Bisericii în timpul de sfârşit. La aceasta se pot citi multe texte biblice. Voi, iubiţi fraţi, nu sunteţi în întuneric ca acea zi să vă surprindă ca un hoţ, căci voi sunteţi copiii luminii. 1 Tes. 5.1-4.

Noi trebuie să recunoaştem că Dumnezeu a trimis un profet în timpul nostru care a  putut folosi cuvântul profetic şi pentru Biserică, fără să îl ia din contextul firesc, ci pur şi simplu să arate că ceea ce se va întâmpla cu Israelul în plan natural, acel lucru se petrece în Biserică, în planul supranatural. Fraţi şi surori, lumina pe care Dumnezeu a dat-o prin descoperire este, cu adevărat, doar în Biserica Mireasă, în cei care vor fi chemaţi afară, care stau pe pământul descoperirii, care nu doar aud Cuvântul, ci îl primesc descoperit de la Dumnezeu. La aceasta avem două versete pe care le-am accentuat în ultimul timp. În Matei 13, versetul important este v. 18 şi v. 19 „Ascultaţi  dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui.” Descoperirea prin Duhul este pur şi simplu necesară, pentru că numai din aceasta iese la suprafaţă dacă avem legătura personală cu Dumnezeu, dacă pentru noi perdeaua a fost ruptă, dacă noi avem acces în prezenţa lui Dumnezeu pentru a auzi vocea Lui. Deci, Duşmanul are cu adevărat două sarcini pe care şi le-a luat pentru sine: prima este aceea că el ia de la noi ce Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său, în măsura în care acesta nu ne-a fost descoperit. Şi în momentul când Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este descoperit, Duşmanul poate veni pentru a-şi semăna propriile explicaţii. Şi abia dacă observi că a luat ceea ce Dumnezeu a semănat, şi el îşi deja pune lucrurile lui acolo, înăuntru. Şi apoi, de asemenea, Matei 13.23: „Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege”. Cel care aude Cuvântul şi îl şi înţelege. Domnul a întrebat mereu: „aţi înţeles voi ce v-am spus?”.
Fraţi şi surori, haideţi să mergem la epistolele lui Pavel. Unii au înţeles, ceilalţi au înţeles greşit. Unora le-a fost descoperit, iar alţii îl răstălmăcesc până în ziua de astăzi. Este har şi iarăşi har dacă Dumnezeu ne poate deschide nouă înţelegerea pentru Scripturi. Exemplul cunoscut tuturor se află în Luca 24. Şi Aici recunoaştem cât de important este să umblăm împreună cu Domnul, cu EL, Cel Înviat, să umblăm cu El pe aceeaşi cale. Luca 24. 30-32: „Pe când şedea la masa cu ei, a luat pâinea şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o, şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, şi L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Versetul următor: „şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?”.
Dacă Domnul merge acum cu noi şi noi cu El, atunci El ne va deschide înţelegerea pentru Scripturi. Atunci toţi vor înţelege că noi, în acest loc, nu glorificăm oameni, că nu alergăm după un fondator de religie sau după vreun om care ridică o anumită pretenţie, ci că noi am fost socotiţi vrednici să credem conform promisiunilor Sfintei Scripturi, să credem ce face Dumnezeu în prezent şi cum El îşi împlineşte făgăduinţele în acest timp, într-un mod deosebit făgăduinţa principală pe care trebuie să o amintim în fiecare predică. Vă spun cum stau lucrurile: o predică în care nu este inclus ceea ce Dumnezeu a promis în Cuvântul Său este, de fapt, inutilă, pentru că conduce pe lângă Dumnezeu şi pe lângă planul Său de mântuire. Asta se poate spune, pentru că aşa este. Toţi cei care l-au auzit pe Ioan Botezătorul s-au lăsat incluşi în planul de mântuire a lui Dumnezeu, s-au lăsat botezaţi, i-au dat dreptate lui Dumnezeu şi apoi este scris „prietenul Mirelui ascultă bucuria [cuvântul înseamnă: strigare de jubilare] Mirelui, iar această bucurie a mea este deplină”. Nu cărturarii, ci cei care aparţineau Miresei – ei au dat ascultare mesajului, pe care l-a predicat cel care a pregătit calea şi, în ascultare, ei au acceptat botezul. Acum este la fel.

Eu vreau să vă arăt încă ceva din Sfânta Scriptură, ce împuternicire dumnezeiască au avut bărbaţii lui Dumnezeu în Noul Testament pentru a aplica un cuvânt din Vechiul Testament, în mod diferit faţă de cum a fost spus în Vechiul Testament şi, totuşi, lăsându-l aşa cum a fost, pentru şi în acea legătură de care aparţinea. Vă este cunoscut tuturor, nu e nimic nou. E cuvântul din profetul Maleahi. Aici le avem pe ambele. Aceste două lucruri sunt foarte importante. Dragi fraţi şi surori, să nu uităm că Dumnezeu a avut robi şi profeţi, şi că Dumnezeu nu face nimic fără să îşi descopere taina Sa robilor Săi profeţi, aşa cum scrie în Amos 3.7. De două ori apare cuvântul „iată”. În această traducere germană spune altfel, dar în original se spune „iată, trimit pe îngerul Meu…” (Mal. 3.1). „Iată, vă voi trimite…”. Dumnezeu trimite, Dumnezeu însărcinează. Ioan Botezătorul a fost împlinirea acestei făgăduinţe, o trimitere care aparţinea planului de mântuire al lui Dumnezeu de la începutul Noului Legământ. Acelaşi lucru este scris în capitolul 4. În cele mai multe Biblii sunt 4 capitole. Maleahi 4.1: „Iată vine ziua care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea. Ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor”. Apoi vine făgăduinţa în 4.5: „iată, zice Dumnezeul cel Atotputernic, vă voi trimite pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.” Petru, în Noul Testament, a făcut din ziua mare şi înfricoşătoare ziua strălucită. Am amintit-o aici deja odată. În Fapte 2, bărbatul lui Dumnezeu se referă la ceea ce a fost făgăduit în Vechiul Testament, noi o subliniem direct că ceea ce este scris rămâne în legătura corectă. Numai când este vorba despre Biserica Noului Testament, atunci acea parte care se referă la Biserică este accentuată şi scoasă în evidenţă.. O citesc din Fapte 2.20: „soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca sa vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită”. Ce spuneţi acum? Acolo era scris „ziua cea mare şi înfricoşată”, aici, brusc, „ziua cea mare şi strălucită”. Acelaşi text biblic, acelaşi Cuvânt al Domnului îşi găseşte întrebuinţarea dar trebuie să mergem cu aceste texte biblice la alte texte biblice ca să vedem cum călăuzeşte Duhul lui Dumnezeu.  Şi lăsaţi-mă să spun acum – în Vechiul Testament, taina Bisericii nu a fost descoperită deloc, lucrurile au fost anunţate, dar numai în Noul Testament scrie Pavel despre felul „cum a fost descoperit acum sfinţilor Lui apostoli şi profeţi”.

O avem aici în 1 Cor. 1, şi e totdeauna în legătură cu revenirea lui Isus Hristos, şi aceasta este confirmarea că oamenii lui Dumnezeu au fost sub călăuzirea Duhului Sfânt, arătând împlinirea Cuvântului din Vechiul Testament. Ei nu au arătat numai partea naturală, că soarele se va întuneca şi că luna se va schimba în sânge, ci şi acea parte care vine la sfârşitul timpului de har, la începerea Zilei Domnului, şi anume dimineaţa glorioasă a revenirii iubitului nostru Domn, înainte de care soarele se va întuneca şi luna se va preface în sânge. Citim din 1 Cor. 1.7: „aşa ca nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca sa fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos”. Aici accentul nu cade pe Ziua Domnului, ci pe Ziua lui Isus Hristos, ziua glorioasă a venirii Domnului nostru. „…în aşa fel ca sa fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Aici avem o privire asupra felului cum călăuzeşte Duhul Sfânt, cum bărbaţii lui Dumnezeu din Noul Testament au făcut rânduirea pentru noi, ca noi să fim întăriţi în Cuvânt. În Filipeni 1 este scris de câteva ori în ce fel a rânduit Pavel Ziua Domnului ca Ziua lui Isus Hristos. Filipeni 1.6: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. O va isprăvi până în Ziua lui Isus Hristos. În v. 9: „şi mă rog că dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu”. Vedem că Pavel avea înaintea ochilor desăvârşirea Bisericii, că s-a preocupat de pregătirea Bisericii pentru ziua glorioasă a lui Isus Hristos. Aici, în Filipeni 2.16 citim: „ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa că, în ziua lui Hristos, să mă pot lauda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar”.

Acum doresc să citesc din locurile în care Pavel a lăsat Ziua Domnului ca Ziua Domnului. 1 Tes. 5. Aici avem din nou accentul pus pe Ziua Domnului, nu pe Ziua lui Isus Hristos. 1 Tes. 5. Observaţi că în capitolul 4 este vorba despre Răpire, în special de la versetul 13. Şi acest cuvânt trebuie lăsat în legătura de care aparţine. Cei care au adormit în Hristos vor învia prima dată, după care noi, care suntem în viaţă şi care am rămas până la venirea Domnului, vom fi schimbaţi şi, împreună cu ei, vom fi ridicaţi sus şi răpiţi. Şi aici trebuie lăsat totul aşa cum este scris. Când aceasta se întâmplă, doi vor măcina la moară, unul va fi luat şi altul va fi lăsat în urmă, doi vor fi pe câmp, unul va fi luat, celălalt va fi lăsat, doi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat. Dacă cineva spune că Domnul a venit deja sau cum mi-a spus un frate din Virginia că răpirea a avut loc deja cu mult timp în urmă, atunci trebuie pur şi simplu spus: LĂSAŢI FIECARE CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU ÎN CONTEXTUL DE CARE APARŢINE! NU LUAŢI NIMIC DE AICI CA SĂ-L PUNEŢI DINCOLO, CI LĂSAŢI-L AŞA CUM ESTE SCRIS AICI! Şi dacă este scris aici, în 1 Tesaloniceni 4.16, că Domnul Însuşi se va pogorî din cer cu un strigăt [de trezire - în germană]…Domnul Însuşi! Mesajul precede a doua Lui venire. Şi acesta este punctul pe care trebuie să îl subliniem, nu pentru că vrem noi, ci pentru că trebuie să o facem. De aceea, fratelui Branham i s-a spus: „Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis să premeargă prima venire a lui Hristos…”. „Trimis!”  Vă rog consultaţi-vă concordanţele ca să vedeţi cât de des apare cuvântul „trimis” sau „a trimite”! De fiecare dată când a fost dată o însărcinare în legătură cu planul de mântuire al Dumnezeului nostru, a fost mereu o chemare şi o însărcinare, o trimitere. Tot aşa este până în ziua de azi.

Avem două motive să credem prin convingere pentru că, în primul rând, este o făgăduinţă pe care Dumnezeu a trebuit să o împlinească. Nu este cale de ocolire! Dacă cineva îmi spune că o făgăduinţă nu se împlineşte, o asemenea persoană nu este partenerul meu de discuţie. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin”, şi când vine ceasul împlinirii, atunci poporul lui Dumnezeu o recunoaşte, toţi cei care ascultă de glasul Domnului.

Acum vine trecerea la 1 Tes. 5.1 „…Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului…”. Acum avem din nou aceeaşi formulare, că Ziua Domnului vine ca un hoţ noaptea, şi legătura nu se mai face cu Biserica, ci cu ceea ce se va întâmpla în plan natural. „Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare.” Apoi ne este spus nouă, în v. 4: „Dar voi – voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei.” Noi nu avem nimic de-a face cu noaptea şi cu întunericul. Aşa este scris aici.
Şi apoi, mergem la epistola lui Petru unde este descrisă Ziua Domnului ca una care va veni cu foc şi totuşi se vorbeşte despre apostoli şi profeţi care ne-au predicat Cuvântul. 2 Petru 3.2: „ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii profeţi, şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri”. După aceea: „înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” Apoi versetele 8 şi 9: „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. Şi imediat după asta, el se întoarce la un termen din Vechiul Testament. V. 10: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. Noi vedem că acest termen a fost într-adevăr iluminat clar din ambele părţi. În 2 Tes. 2, în care este vorba despre omul păcatului, al fărădelegii. Avem şi o scurtă descriere privitoare la Ziua Domnului. 2 Tes. 2.1: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor…”. Aici este vorba despre Răpire, despre revenirea Domnului nostru, de strângerea cu Hristos, despre întâlnirea din văzduh când vom fi luaţi pentru ospăţul nunţii Mielului. „…vă rugăm, fraţilor” - astăzi, rugămintea ne este adresată nouă: „…să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar”. Ziua Domnului vine numai după ce soarele se întunecă şi luna se preface în sânge, dar în mijlocul credincioşilor au fost mereu fraţi care au vrut să ştie mai mult, dar care nu au fost rânduiţi de Dumnezeu, care nu aveau nicio chemare şi nicio trimitere. Şi ei au adus mereu tulburare.

De pildă, am adus cu mine un număr de afirmaţii ale fratelui Branham despre Matei 25, din anii 1963, 1964, 1965. El spune că noi trăim în perioada de timp când trebuie să aibă loc o trezire şi o ridicare, în care lămpile trebuie să fie curăţate şi umplute cu untdelemn. Nu e nevoie de un om care să vină şi să spună: „de acum, aceasta se împlineşte!”. Aceasta s-a împlinit deja de mult, şi toţi cei care au parte de împlinirea ei, nu mai interpretează, ci cred Cuvântul şi sunt sfinţiţi în Cuvânt. Toţi ceilalţi vin cu răstălmăcirile lor, şi aduc rătăcire şi încurcătură. Dumnezeu nu are nevoie de nimeni care să mai interpreteze Cuvântul Său. Aşa am auzit-o aici în cele trei afirmaţii ale fratelui Branham şi, de asemenea, în celelalte cinci afirmaţii. Să nu răstălmăcim arbitrar, ci să avem parte de împlinirea făgăduinţelor. Şi în acest punct, noi credem că Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său şi, cu voia lui Dumnezeu, o vom arăta mâine că chemarea afară este cel mai important lucru, pentru a aparţine de fecioarele înţelepte. Şi cele neînţelepte merg în întâmpinarea Mirelui, dar ele nu s-au lăsat chemate afară, nu s-au lăsat corectate, nu s-au lăsat aduse în acord cu Dumnezeu şi Cuvântul Său, ci au rămas acolo unde se aflau şi, de aceea este scris: „duceţi-vă la cei ce vând untdelemn” [în limba germană este scris „mergeţi la negustorii de mărunţişuri”]. Un om al lui Dumnezeu nu este un vânzător, un om al lui Dumnezeu este un trimis al Domnului, însărcinat de Dumnezeul Atotputernic. Şi unde sunt vânzătorii care dispun de orice? Toţi carismaticii? Noi nu judecăm, dar cine nu a ieşit personal afară, nu-i poate chema afară pe alţii. Cine nu se lasă el însuşi corectat prin Cuvânt… Fraţi şi surori, ne-am putea înspăimânta dacă am citi toate amănuntele din Sfânta Scriptură. Dar haideţi să ne întoarcem repede la cele spuse la început, la cele spuse de Pavel şi fratele Branham când au făcut comparaţia cu alergarea pentru a atinge ţinta. Să citim scurt acest cuvânt minunat din Corinteni. 1 Cor. 9.24: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!”. Deci, În acest caz, nu te preocupa de frate sau de soră, ci îngrijorează-te de tine însuţi şi priveşte spre ţintă, priveşte exact înspre ţintă, nu spre frate sau soră, nu spre împrejurări, priveşte spre ţintă. Şi apoi, versetul 25: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji”. Acum vine partea foarte importantă, în versetul 27: „Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva după ce am propovăduit altora, să fiu eu însumi lepădat”. Deci, noi privim la Domnul, privim la ţintă, aşa cum Pavel a arătat-o în special filipenilor. În Filipeni 3.12: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus”.

Fraţi şi surori, vă rog să îmi îngăduiţi să spun asta aici: în Europa de est lucrurile sunt altcumva decât sunt aici, la noi. Acum două săptămâni, când am fost în România, am observat că acolo, în bisericile penticostale, încă este obiceiul ca oamenii care vin la adunări să îngenuncheze, să se roage şi să dedice adunarea Domnului. Acest lucru l-am găsit bun, dar aici voi puteţi să faceţi cum sunteţi călăuziţi. În acea mare biserică penticostală din Arad, în care am fost invitat să predic, după predică, predicatorul a avut curajul să spună: acum noi toţi vom îngenunchea şi vom mulţumi Domnului pentru Cuvântul pe care l-am auzit. Acest fapt m-a copleşit. Acest lucru s-a întâmplat într-un moment în care oamenii au auzit Mesajul lui Dumnezeu pentru prima dată într-o formă cuprinzătoare, şi apoi au mulţumit Domnului în genunchi că au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Se putea simţi, trăi. Rugăciunea a fost tare, profundă şi se putea observa că oamenii au primit Cuvântul. Şi predicatorul i-a spus apoi fratelui Daniel să spună ceva în încheiere şi să mai vină ca să aducă Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, Domnul cheamă încă afară, şi noi nu suntem azi, aici, din întâmplare, noi suntem astăzi aici pentru că Dumnezeu încă cheamă afară, şi adunările pe care le avem aici aşa sunt rânduite de Dumnezeu. Nu este planificarea mea sau a ta, şi aş putea să spun cu smerenie că nu doar apostolul Pavel a primit Cuvântul pe drumul lui, „te voi trimite la Neamuri”, nu doar Ioan Botezătorul a fost un om trimis de Dumnezeu de care toţi trebuiau să asculte, toţi aceia cărora Domnul le-a deschis inima. Şi fratele Branham a fost un om trimis de Dumnezeu. Şi dacă stăm astăzi aici, în acest loc, înaintea Celui Atotputernic, uitându-ne la ziua şi cuvintele care răsună încă în urechi şi inimă „Te voi trimite din oraş în oraş ca să predici Cuvântul Meu!”... Aceasta nu s-a pierdut undeva în nisip, mesagerul a fost luat de la noi, dar mesajul a fost purtat mai departe. Toţi care ştiu despre asta, îşi pot aduce aminte că după plecarea Acasă a fratelui Branham Cuvântul descoperit, mesajul divin pentru acest timp a fost dus în toată lumea. Şi azi, împreună cu toată lumea, putem privi Cuvântul, şi sper ca astăzi toţi, din nordul îndepărtat de pe continentul nostru şi din multe ţări de pe pământ, cei care sunt uniţi cu noi şi cu Dumnezeu, ca noi toţi să preţuim marele privilegiu pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să avem parte de ceea ce El a făgăduit şi de ceea ce este o parte a trimiterii divine, a însărcinării divine.

Şi apoi ne mai întoarcem o dată la termenul absolutul. Nicio discuţie ulterioară, un absolut este definitiv. Nu mai e nevoie să discutăm despre asta. Un absolut al lui Dumnezeu este definitiv pentru vecii vecilor! Aşa, oamenii lui Dumnezeu au avut un absolut de la Dumnezeu. Şi de aceea, Pavel a putut scrie că în Hristos nu e şi da şi nu, ci „da” şi „amin”. Cuvântul lui Dumnezeu este sigur, Cuvântul lui Dumnezeu a devenit absolutul tău şi al meu. Şi noi am recunoscut din cele două exemple că oamenii lui Dumnezeu din Noul Testament au lăsat ceea ce era scris în Vechiul Testament în contextul de care aparţine şi, totuşi, prin descoperirea Duhului, au putut rândui ceea ce se întâmplă cu Biserica Noului Testament. Va fi lumină spre seară. Domnul se va întoarce şi îi va lua acasă pe ai Săi. Aceasta se întâmplă înainte ca soarele să se întunece şi înainte ca luna să-şi piardă strălucirea.

Fraţi şi surori, acestea sunt cele mai importante momente din întreaga istorie a umanităţii: chemarea afară, pregătirea Bisericii Mirese a lui Isus Hristos, Domnul nostru. Doar cel care ascultă acum de ce spune Duhul Bisericilor va auzi trâmbiţa, vocea, şi tot ceea ce Dumnezeu a promis şi ceea ce se va întâmpla în contextul în care El a pus-o. Ce ne mai rămâne astăzi, decât să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să-I aducem Lui lauda şi rugăciunea? El şi-a respectat Cuvântul Său, a trimis profetul. El nu are nevoie să întrebe pe nimeni şi aici este punctul: toţi trec pe lângă aceasta, doar cei care aparţin de Biserica Mireasă a lui Isus Hristos au urechile deschise pentru a auzi vocea Mirelui, pentru a crede şi a primi. În această legătură, s-ar mai putea spune multe lucruri.

Încă o dată, Filipeni 3.12: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus”. De s-ar întâmpla azi în mijlocul nostru să fim cuprinşi atât de adânc încât să ştim să preţuim privilegiul că Dumnezeu ne vorbeşte pe înţelesul nostru, că ne învaţă prin Cuvântul Său, că ne dă descoperire prin har! Aşa cum fratele Branham a fost disponibil pentru un cuplu tânăr care se făcea vinovat de moartea cuiva, şi în rugăciune a primit absolutul şi le-a şi spus oamenilor. Şi, iată că Dumnezeu a răspuns!

Fraţi şi surori, aici sunt oameni cu diferite necazuri. Abia dacă găseşti o casă, o familie sau o persoană care să nu aibă probleme. Cuvântul lui Dumnezeu să ne fie dat ca un absolut prin har. Şi cum a spus fratele Branham, tot ce cereţi în rugăciune, aceea să vi se dea. Fratele Branham a enumerat câteva texte biblice şi mereu a spus: „acesta este absolutul meu, în acesta este ancorată credinţa mea!”. Şi în acel moment în care credinţa este ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu, atunci ea devine puterea lui Dumnezeu, şi Domnul Dumnezeu îşi descoperă puterea şi slava Lui în mijlocul celor care Îl cred.

Fraţi şi surori, noi aşteptăm lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Haideţi să ţinem pasul cu interiorul nostru, să mergem cu Cuvântul şi să facem loc lucrării Duhului. Să lăsăm loc predicii, să ne acordăm cu ea, să ne unim în rugăciune ca pur şi simplu să devenim o parte a acestei lucrări pe care Dumnezeu o face în acest timp. Noi respectăm chemarea, trimiterea, însărcinarea fiecărui bărbat al lui Dumnezeu până la iubitul nostru frate Branham. Mai am o singură remarcă. Toţi bărbaţii lui Dumnezeu din trecut sunt onoraţi, care nu au avut nicio confirmare, dar bărbaţii lui Dumnezeu din timpul prezent sunt respinşi, deşi au sau au avut o legitimare divină. Şi apoi se împlineşte ce a spus şi fratele Branham. Oamenii Îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru ce a făcut şi se uită spre ceea ce El va face, şi trec pe lângă ce face El în prezent. Şi cine este atunci ajutat? Nimeni. Dumnezeu nu este „Eu am fost”, ci „Eu sunt”. Aşa i-a spus El lui Moise, şi asta se aplică şi astăzi. Nu doar ce a făcut Dumnezeu pe timpul fratelui Branham sau în timpul apostolilor, ci ceea ce face El în prezent. Haideţi să avem parte de aceasta, să credem din inima şi să primim.

LUI, Dumnezeului Atotputernic, care ne-a încredinţat Cuvântul Lui, care ne-a deschis înţelegerea pentru Scripturi şi care ne vorbeşte cum un prieten vorbeşte cu prietenul lui, LUI, Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, care ne vorbeşte atât de personal şi care face viu Cuvântul Său, a LUI să fie cinstea, acum şi în veci! Aleluia! Amin! Să ne ridicăm şi să Îi mulţumim lui Dumnezeu împreună! Poate cântăm şi chorus-ul „Crede numai”.

Ţinem capetele aplecate, ne deschidem inimile înaintea Domnului, Dumnezeu. Fraţi şi surori, stimaţi prieteni, cum a fost în zilele Bibliei, aşa este şi azi. Oriunde Domnul îşi împlineşte promisiunile Sale şi este în mijlocul nostru, se împlineşte ce s-a împlinit când El a umblat pe pământ. El umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi acolo unde oamenii ascultă ceea ce Duhul spune Bisericilor, acolo nu doar ne vom deschide inimile înaintea Domnului, ci tot ceea ce noi suntem şi avem, şi spunem: vino în mijlocul nostru, umblă, mergi printre rândurile noastre, salvează ce este pierdut, vindecă ce este bolnav, eliberează ce este legat. Noi vrem să o facem. Câţi sunt aici din aceia care au cu adevărat o cerere specială de rugăciune şi care cred că Dumnezeu va răspunde acestei rugăciuni? Dumnezeu să binecuvânteze peste tot!

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti un Dumnezeu personal, Tu ni te-ai arătat în Isus Hristos, Domnul nostru. Tu ai devenit om de dragul omului, ai văzut toate problemele, toată robia şi toate înfrângerile Diavolului, ai văzut totul cu ochii Tăi şi ai trăit aceasta aici, pe pământ, şi apoi Tu, Doamne, ai mers la cruce, Ţi-ai vărsat sângele, Ţi-ai dat viaţa ca să ne răscumperi, ca să ne vindeci, ca să ne mântuieşti pe deplin şi ca să iei puterea lui Satan, să învingi iadul şi să ne pui în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Iubite Domn, împreună noi slăvim puterea sângelui Tău, puterea Cuvântului şi puterea Duhului Tău, şi se va întâmpla în Numele Domnului că toţi cei care cred acum vor primi absolutul lui Dumnezeu în inima lor, şi Cuvântul lui Dumnezeu să-L întrebuinţeze ca un absolut. Iubite Domn, îţi mulţumim din toată inima noastră pentru prezenţa Ta, pentru binecuvântările Tale, pentru vorbirea Ta! Tu să ai calea Ta cu noi toţi, nu Te lăsăm până nu ne binecuvântezi! Dumnezeule mare, să ai calea Ta! Descoperă puterea Ta: mântuieşte, vindecă, eliberează şi binecuvântează! Dăruieşte descoperire, prin Duhul Tău, deschide înţelegerea noastră pentru Scriptură. Dumnezeule mare…Noi îţi mulţumim împreună pentru partea pe care o putem avea acum în împlinirea promisiunilor, pentru că avem parte de ceea ce faci Tu, o Dumnezeule în prezent pe pământ. Tu Ţi-ai confirmat Cuvântul Tău şi Ţi-ai legitimat profetul Tău într-un mod supranatural. Ca în vremea lui Moise, Tu te-ai coborât într-un nor şi în stâlpul de foc. Dumnezeule mare, îţi mulţumim! Noi am fost cercetaţi de Soarele care răsare din înălţime, Domnul Dumnezeu ne-a vorbit prin Cuvântul Său, şi nici azi Cuvântul Său nu se va întoarce gol, ci va împlini scopul pentru care Dumnezeu l-a trimis, aici şi în toate locurile de pe întreg pământul. Doamne iubit, binecuvântează Biserica Ta din toată lumea! Să fie binecuvântaţi toţi cei ce au ascultat şi toţi ce urmează să asculte, şi dă-ne harul de a fi orientaţi spre ţintă, să alergăm în această cursă, uitând ce este în urma noastră şi aruncându-ne spre ce e înaintea noastră, având ţinta înaintea ochilor. Aleluia! Lăudati-L să fie Domnul!

Dumnezeule viu, Dumnezeule veşnic, Tu nu le-ai vorbit doar lui Avraam şi Moise, Tu ai vorbit cu noi. Umple-ne cu Duhul Sfânt… O, Duhul Domnului… Coboară, binecuvântează! Cum a fost la început, aşa să fie şi la sfârşit! Binecuvântează! Aleluia!