ZECIUIALA de Ewald Frank 

Despre această temă s-a vorbit şi s-a scris deja mult. Sfânta Scriptură trebuie să aibă pentru fiecare un răspuns. Nici o temă nu a fost aşa de grea ca aceasta, desigur pentru că este vorba despre dărnicie. Eu doresc ca Domnul să vorbească fiecăruia care citeşte această prezentare scrisă dintr-o inimă curată, fără intenţii ascunse. 

În ultima vreme întrebările de felul acesta s-au înmulţit aşa de mult, încât se pare că este necesar să scriu o prezentare biblică despre această temă. Desigur, că în timpul acesta vrem în primul rând ca noi să ne apropiem şi mai mult de Domnul şi să trăim şi mai mult după plăcerea Lui. 

Există oameni care cred toate binecuvântările din Vechiul Testament şi le aplică pentru ei, dar datoriile nu mai sunt valabile şi obligatorii pentru ei. Nu putem să procedăm aşa de superficial cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare verset din Biblie merită să fie citit cu grijă, urmărit şi respectat. 

Mai întâi citim din Maleahi 3:6-10: 

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi. Din vremea părinţilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele, şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: ,În ce trebuie să ne întoarcem?’ Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi?” Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.” În textul pe care l-am citit, expresia „zice Domnul” apare de două ori. Pe noi nu ne interesează ce spun oamenii despre această temă, ci ceea ce „zice Domnul.” De fiecare dată când întâlnim această expresie, ştim cât de serios este ceea ce urmează să fie spus. 

Nu se poate spune că acest Cuvânt este scris în Vechiul Testament şi astfel nu este valabil pentru noi. Toate prorociile date de Dumnezeu în Vechiul Testament îşi găsesc împlinirea în Noul Testament. Desigur că au existat în primul legământ decizii şi prescripţii care au fost gândite pentru epoca aceea. De exemplu, prezentarea diferitelor jertfe, etc. Dar când citim despre o temă din cărţile lui Moise, în proroci şi în Noul Testament, trebuie să fim atenţi. În acest Cuvânt din Scriptură citim despre darea „zeciuielii” şi „a darurilor de mâncare.” Cei mai mulţi oameni spun: „Este mai ferice să primeşti decât să dai”, dar Scriptura spune în Faptele Apostolilor 20:35: „Este mai ferice să dai decât să primeşti” şi în 2 Corinteni 9:7 stă scris: „…cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.” Noi trebuie să înţelegem, că nu ne mai aparţinem nouă şi nu mai trăim pentru noi. Când a fost Domnul pe pământ, El a trăit numai pentru alţii, iar El însuşi nu a avut nici măcar unde să-Şi pună capul. Viaţa noastră are numai atunci un rost, dacă trăim într-adevăr pentru Domnul şi unii pentru alţii. Sigur că acum se pune întrebarea: cum trebuie să se procedeze cu „zeciuiala” şi cu „darurile de mâncare”? La aceasta vreau să vă dau numai un exemplu personal. În mai 1966 a trebuit să renunţ la serviciul meu profesional, pentru că după ce am primit însărcinarea Domnului am început să călătoresc în diferite oraşe şi ţări. Eu am lucrat şi am predicat 14 ani, dar apoi a trebuit să renunţ la serviciul pământesc. Biserica din Krefeld a hotărât să mi se plătească pentru întreţinerea familiei 700 de mărci. Înainte de a primi cele 700 de mărci, am hotărât să-i fie daţi Domnului 70 de mărci ca „zeciuială” şi 30 de mărci ca „dar de mâncare.” Niciodată nu am considerat banii aceştia ca fiind ai noştri. Şi în anii când am avut serviciul pământesc, i-am dat Domnului ce-I aparţinea Lui, de când am recunoscut aceasta. 

Fratele Branham a lucrat şi predicat 17 ani şi i-a dat zeciuiala Domnului. El spune în mărturia lui, că a început cu darea „zeciuielii” şi în decursul anilor a crescut tot timpul, până când I-a dat Domnului „nouăzeciuiala” şi a reţinut pentru el „zeciuiala.” Aceasta este adevărata dăruire. 

Cine citeşte primele capitole din Faptele Apostolilor, mai ales capitolul 4:32-37, primeşte o privire adâncă în dărnicia bisericii primare. Ei au fost o inimă şi un suflet, nimeni nu considera ceea ce poseda ca fiind numai proprietatea lui. Şi aici trebuie să fim atenţi la fiecare Cuvânt. Este scris: „…Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor.” 

Este o greşeală dacă se spune: „Fiecare credincios a vândut atunci casa lui şi tot ce poseda.” Asta nu este corect, căci ei se adunau în case pentru a frânge pâinea (Fapte 2:46). De aceea se spune în Cuvânt: „…toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau…” Lor le-a fost clar că pentru a locui au nevoie numai de o casă şi nu de mai multe case. Astfel a fost vândut ce era peste necesităţile lor. Aici trebuie accentuat că apostolii nu au rugat pe nimeni pentru aceasta. Nici atunci nu trebuia să se spună ceva despre zeciuială, căci fiecare copil al lui Dumnezeu se lăsa condus prin Duhul lui Dumnezeu şi în lucrurile pământeşti. 

În Noul Testament nu există nici o poruncă categorică să se dea zeciuială pentru Domnul. Dar se găsesc îndemnuri pentru aceasta. În Matei 23:23 stă scris: „Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” 

Domnul a exprimat foarte clar că dreptatea, mila şi credincioşia trebuie făcute, dar darea zeciuielii nu trebuie neglijată. Dar sigur că aceasta nu va convinge pe nimeni, căci în general se spune că zeciuiala face parte din Lege şi Hristos este sfârşitul Legii, deci şi cu zeciuiala s-a sfârşit. Dar această temă nu poate fi încheiată aşa de repede. 

Mai întâi trebuie spus că deja Avraam a dat zeciuiala şi aceasta a fost cu 400 de ani înainte de a fi dată Legea. Zeciuiala nu este deci o parte din Lege, ci a fost preluată de Lege. Eu vreau să vă îndrept spre Geneza 14:18-20: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram, şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.” 

Aici trebuie citit neapărat Evrei 7:1-10. Domnul însuşi S-a descoperit ca Preotul lui Dumnezeu, căci numai pentru El se potriveşte această descriere. El nu are nici început şi nici sfârşit. Când El L-a întâmpinat pe Avraam, nu avea nici tată şi nici mamă. Căci atunci Cuvântul nu devenise încă trup, nu era încă împlinit ceea ce este scris în Psalmul 2:7: „…Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Evrei 1:5) şi cuvântul din 2 Samuel 7:14: „Eu Îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu.” Atunci încă nu era împlinit. El singur este „Împăratul neprihănirii” şi „Împăratul păcii.” Da, El este Împăratul împăraţilor; de aceea este scris şi în Apocalipsa 19:12: „Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti…” 

Acelaşi DOMN, care l-a binecuvântat pe Avraam şi i-a dat biruinţă, a luat zeciuială de la el. Ce minunat! Tot ce avea Avraam, i-a fost dat de Dumnezeu. Din mulţumire, Avraam i-a dat împăratului, lui Melhisedec, zeciuiala! Cine este binecuvântat ca Avraam de Dumnezeu, cine face parte din seminţia lui Avraam, conform Galateni 3:29: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”, Îi va da Domnului ce-I aparţine Lui. În Galateni 3:17, Pavel scrie: „…un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani.” Descoperirea Domnului ca Preot avea deja o însemnătate pentru seminţia lui Levi, care nu a obţinut partea pământească ca celelalte seminţii la împărţirea ţării, ci urma să trăiască din zeciuiala celorlalte seminţii. 

În Evrei 7:6 este scris că acela care lua zeciuiala de la Avraam era binecuvântat de cel ce avea făgăduinţele. Ordinea este făgăduinţa, credinţa şi binecuvântarea. De aici este o legătură directă între darea zeciuielii, a fi în posesia binecuvântării şi binecuvântare. Avraam primise făgăduinţa lui Dumnezeu, a avut parte de biruinţa lui Dumnezeu, el dădea zeciuiala şi a fost binecuvântat de Domnul. MULŢI VOR BINECUVÂNTAREA ŞI FĂGĂDUINŢA, dar le lipseşte o verigă din lanţ. Unii se miră că nu le merge prea bine în viaţa duhovnicească; le este necunoscută cauza. Mulţi caută blestemul la strămoşi şi nu ştiu că prin neascultarea proprie blestemul este asupra lor. În ochii lui Dumnezeu neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea (1 Samuel 15:23). În acelaşi verset este scris că împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Nimic nu este mai necesar decât ca voia noastră să fie subordonată voii lui Dumnezeu, şi astfel ajungem la ascultarea desăvârşită. 

În Evrei 7:8, este spus mai departe: „Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială, sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se mărturiseşte că este viu.” 

Deşi după cum am citit, acei care iau zeciuiala sunt oameni muritori, totuşi Dumnezeu este Acela căruia I se dă aceasta; bărbaţii lui Dumnezeu poartă răspunderea pentru aceasta înaintea Domnului. Nimeni nu are dreptul să dispună asupra zeciuielii. Zeciuiala trebuie să fie în casa visteriei Domnului şi anume, acolo unde este împărţită hrana de la Dumnezeu. 

Nu toţi au ogoare şi case de vânzare ca primii creştini. Credincioşii din timpul acesta au câteodată numai strictul necesar. Din cauza aceasta ei nu pot să vândă nimic pentru a-I da Domnului. Dar fiecăruia îi rămâne o posibilitate să-I dea Domnului o parte din venitul lui. Când Pavel a strâns ajutoare pentru sfinţi, a spus: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui…” (1 Corinteni 16:2). 

Nu se poate face o lege şi să se poruncească oamenilor ce trebuie să facă şi ce trebuie să-I dea Domnului ca dar de dragoste. Aici nu este vorba despre darea în Biserică, ci despre o strângere specială pentru sfinţii din Ierusalim. Pavel scrie mai departe în 2 Corinteni 9, versetele 6 şi 8: „…cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. …Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună…” 

Acum ne întoarcem la Cuvântul de introducere din Maleahi 3:6-10 şi reţinem că zeciuiala nu a fost introdusă odată cu Legea, ci a fost dată deja în timpul lui Avraam. Desigur că avem tendinţa să luăm făgăduinţele din Vechiul Testament pentru noi şi celelalte le lăsăm în seama altora. Pentru mine nu este o întâmplare că tocmai în Maleahi 3 este scris despre solul şi prorocul care va pregăti calea înaintea primei veniri a Domnului. La sfârşitul capitolului 4, găsim făgăduinţa puternică despre făgăduinţa trimiterii prorocului înainte de ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului. Aceste două făgăduinţe le acceptăm cu mulţumire şi ne bucurăm că Domnul le-a împlinit. Prin acelaşi proroc, în capitolul 3, Domnul ne îndeamnă la credincioşie. EL ne strigă: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb…” 

Da, Dumnezeu nu se poate schimba. EL rămâne acelaşi în veci. EL Îşi mustră poporul: „Din vremea părinţilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele, şi nu le-aţi păzit.” Aceste cuvinte nu sunt în Legea lui Moise, ci în proroci. Nimeni nu are dreptul să scoată pur şi simplu Cuvântul profetic. Domnul nu face numai mustrarea aceasta, ci El îi spune poporului Său: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor.” 

Sigur că noi am înţeles din aceste cuvinte că nu este numai un sfat bun, ci o somaţie venită direct de la Domnul. EL ne cheamă să ne întoarcem la El. Poate va spune cineva: „Eu mă voi întoarce la Domnul prin post şi rugăciune.” Aceasta este o propunere bună, dar aici nu este vorba despre ce vrem noi să facem, ci despre ce cere Domnul. Postul şi rugăciunea şi toate celelalte îşi au locul lor, dar aici este vorbe despre auzirea cuvintelor pe care Domnul are să ni le spună. Ne mai rămâne numai un lucru şi anume ca noi să ne întoarcem iarăşi înapoi la El în lucrurile în care am deviat de la Domnul. 

Mai departe este scris: „Dar voi întrebaţi: ,În ce trebuie să ne întoarcem?’” Este har că în Sfânta Scriptură ne sunt redate ambele: întrebările oamenilor şi răspunsul lui Dumnezeu. Da, în ce trebuie să ne întoarcem? La aceasta Domnul răspunde: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi?” Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?”” 

Noi observăm seriozitatea acestor cuvinte; da, este o învinuire grea pe care o aduce Domnul. EL învinuieşte poporul Lui pentru înşelăciune. EL ne judecă. Şi noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, întrebăm fără nici o bănuială: „Cu ce L-am înşelat pe Domnul?” Apoi vine răspunsul Lui ca o acuzaţie grea: „Cu zeciuielile şi darurile de mâncare.” 

Noi, care vrem să-I plăcem lui Dumnezeu, am devenit vinovaţi faţă de El. Ne-am gândit numai la noi şi nu la vina noastră faţă de El. Ar trebui să ne pătrundă prin încheieturi şi măduvă, când Domnul însuşi intră la judecată cu noi şi acuză poporul Lui că L-a înşelat. Lucrul acesta este mai grav decât cred unii la prima vedere. Dumnezeu să ne dea har ca să nu trecem uşuratici peste aceasta. 

Apoi ies din gura Lui cuvinte care sunt ca o lovitură: „Sunteţi blestemaţi…” 

Cine ar vrea să fie blestemat? Dar în ochii sfinţi ai lui Dumnezeu oricine fură din zeciuială şi din darurile de mâncare este blestemat. Noi suntem cu toţii vinovaţi înaintea Domnului. Mai departe El spune: „Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!” 

Cum putem sta înaintea lui Dumnezeu, dacă după părerea Lui suntem înşelători? Este destul de grav dacă cineva înşeală pe un om, dar aici suntem învinovăţiţi înaintea marelui Judecător, pentru că L-am înşelat. 

În Biserică se cântă, se predică şi se roagă; se vorbeşte despre binecuvântările lui Dumnezeu, dar de fapt este vorba despre oamenii care L-au înşelat pe Dumnezeu şi au căzut în autoînşelare. Domnul însuşi vrea să-Şi ajute poporul să iasă din această situaţie. Sunt multe neajunsuri în biserici şi la fiecare persoană, dar cine găseşte rădăcina acestui rău? Biblia răspunde: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10) 

Acum ascultăm Cuvântul Domnului: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, …puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor.” 

Aici Domnul ne face oferta să-L punem la încercare, dacă El îşi împlineşte Cuvântul. Dumnezeu îşi împlineşte Cuvântul, dacă noi îndeplinim condiţiile. Strigarea Lui sună: „Întoarceţi vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi.” 

El ne subliniază în acest text de mai multe ori seriozitatea acestui lucru cu „zice Domnul”. Dumnezeu nu vrea să oblige pe nimeni, dar neascultarea opreşte binecuvântarea şi blestemul apasă greu. Prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, noi venim în ascultare şi binecuvântarea se odihneşte asupra noastră. Domnul leagă următoarea făgăduinţă de ofertă, şi anume, că noi avem voie să-L punem la încercare şi spune: „…şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.” Noi toţi vrem binecuvântarea bogată a lui Dumnezeu. Domnul însuşi ne-a arătat drumul într-acolo. Desigur că ascultarea se include şi în toate celelalte domenii. 

Trebuie să adaug că eu am primit claritate asupra zeciuielii din predica fratelui Branham. El a mărturisit că de când a devenit credincios, a dat zeciuială şi atunci când a câştigat 25 de cenţi pe oră. Da, totul depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu. El a învăţat că nimeni nu are voie să dispună particular asupra zeciuielii. Zeciuiala trebuie să fie dată în vistieria casei lui Dumnezeu, acolo unde este împărţită hrana, Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. 

Noi credem că totul trebuie reaşezat în starea corectă înaintea lui Dumnezeu şi apoi urmează restituirea deplină. Aşa cum a fost la primii creştini care au crezut Cuvântul curat al lui Dumnezeu şi purtau în ei dragostea curată a lui Dumnezeu, aşa va fi în timpul acesta printre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Noi ştim că aparţinem Domnului şi suntem numai administratori ai lucrurilor care ni s-au încredinţat. 

Ca şi în timpul apostolilor, vedem începutul poporului lui Dumnezeu în timpul acesta, care Îl pune pe Domnul pe primul loc şi Îi aduce închinarea. Noi am trăit chiar la o adunare aici în Krefeld şi am văzut că a fost lăsat un carton plin cu lucruri de valoare: ceas de buzunar de aur, inele, bijuterii, tacâmuri şi altele, fără nume, numai cu menţiunea: „Venitul să fie folosit în Împărăţia lui Dumnezeu.” 

Tot timpul sunt întrebat ce este cu toţi copiii lui Dumnezeu care I-au dat în toţi anii Domnului numai un bănuţ de milă, iar ei au devenit bogaţi. Cineva a zis: „Domnul ne-a făgăduit că ne va răsplăti anii pierduţi, de ce să nu-I restituim Domnului tot ce-I aparţine de fapt?” Fiecare trebuie să se decidă ce va face. Din ziua aceasta, răspunderea nu mai este pe umerii mei. Eu pot numai să spun după cum am fost călăuzit. 

Au trecut ani de zile în care eu nu am ştiut nimic despre această temă, deşi predicam. Eu am fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu după ce am auzit predica fratelui Branham despre această temă. Eu am trăit ca şi cei mai mulţi copii ai lui Dumnezeu după ipoteza: „În Noul Testament Îi aparţine totul Domnului, nu numai zeciuiala” - dar totuşi se reţine totul şi chiar zeciuiala. Aşa am procedat şi eu. 

Dar în martie 1967, Domnul Şi-a aşezat mâna pe punctul acesta. Eu am lăsat la bancă pe contul familiei numai 79 de mărci, iar restul l-am ridicat şi l-am dat Domnului. Niciodată nu am avut o astfel de zi în viaţa mea. Eu puteam să jubilez, mă simţeam nu numai eliberat, ci ştiam că acum a avut loc eliberarea. Eu am devenit un dătător bucuros. Din ziua aceasta am trăit minunile lui Dumnezeu: eu şi familia mea nu am avut niciodată neajunsuri. Domnul este credincios. El ţine ceea ce făgăduieşte. 

Dragi fraţi şi surori în Domnul, noi nu ştim dacă vor mai fi săptămâni, luni sau ani pe pământul acesta. Haideţi să-I dăm Domnului cu bucurie, nu din obligaţie, ci generoşi cu mulţumire. Voi ştiţi exact că eu nu am vorbit niciodată despre bani, dar şi în acest punct dorim să avem o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi să nu ne lăsăm înrobiţi de Mamona. Ceea ce-I aparţine Domnului, vrem să-I dăm Lui. 

Cuvântul lui Dumnezeu pentru ultimul timp este în vistieria casei şi conform Cuvântului Domnului, noi nu vrem să dispunem liberi asupra a ceea ce aparţine lui Dumnezeu, ci să aducem în vistieria lui Dumnezeu, aşa cum este scris. Apoi Dumnezeu va sta pe Cuvântul Lui şi se va îndrepta spre noi şi va trimite binecuvântări bogate. 

Pentru noi nu este o obligaţie şi nici o lege, ci un privilegiu că putem avea astfel parte la împărţirea hranei, la Cuvântul sfânt descoperit. Eu sper că fiecare a înţeles această prezentare simplă, venită din inimă, şi dată din Cuvântul lui Dumnezeu. Cine Îi dă deja Domnului, să-I mulţumească lui Dumnezeu că i a devenit clară şi această problemă prin Cuvântul Domnului. Pentru mine a fost greu să scriu despre această temă, căci sunt mulţi cei care Îi dau Domnului mai mult. Astfel, fiecare să ia ceea ce se potriveşte pentru el şi restul numai să-l citească. Binecuvântarea Dumnezeului Atotputernic să se odihnească asupra tuturor. Da, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, să-i răsplătească pe toţi. 

Eu am ezitat mult să scriu despre aceasta. Nimeni nu-şi va da seama câtă convingere mi-a trebuit ca să ating această temă. Dar în speranţa că va fi corect înţeleasă şi îi va ajuta pe mulţi, am făcut-o cu privirea ridicată înspre Domnul. 

Lucrând din însărcinarea lui Dumnezeu, 

Ewald Frank