„Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci.“ (Evrei 13:8) 

SCRISOARE CIRCULARĂ  - august 1972

Vă salut din inimă în Numele scump al lui Isus, cu aceste cuvinte din Isaia 54:14,15,17: „Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte frica, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine. Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta, va cădea sub puterea ta…Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere şi pe orice limbă care se va scula la judecată împotriva ta, o vei osândi”

Noi trebuie să fim siguri de acest lucru şi anume că Dumnezeu se va lupta pentru noi dacă noi ne punem de partea Lui. Noi ne găsim acum în plină luptă spirituală. Totuşi, Domnul a învins pentru noi toate puterile vrăjmaşe. Dimpotrivă, noi putem spune plini de siguranţă: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Orice armă făurită împotriva poporului lui Dumnezeu nu va reuşi să îl atingă sau să-l vatăme. Tot aşa, fiecare limbă care se va ridica împotriva aleşilor lui Dumnezeu, va fi dovedită ca fiind mincinoasă. Aceasta este moştenirea celui care se încrede în Dumnezeu şi îşi pune întreaga încredere în El. 

Veşti de pe câmpul de misiune

În decursul ultimelor luni, am avut din nou ocazia să văd modul în care Dumnezeu a dăruit o minunată trezire unui mare număr de ţări ca: Finlanda, regiunea italiană a Siciliei, în Europa sau pe alte continente. Pretutindeni sunt oameni care mărturisesc că prin Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, ei au primit hrana spirituală pe care de mult timp o aşteptau. Predicile fratelui Branham sunt răspândite pretutindeni în diferite limbi sub formă de broşuri sau benzi audio. Dumnezeu veghează ca Cuvântul Său să nu se întoarcă la Sine fără rod. El a descoperit Cuvântul Său a lor Săi, prin Duhul Sfânt. Adevărurile biblice strălucesc în deplina lumină a lui Dumnezeu, ca niciodată înainte. Din păcate, nu dispunem acum de spaţiul necesar pentru descrierea detaliată a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut într-un număr aşa de mare de persoane.

Întrebări şi răspunsuri

În lunile trecute Dumnezeu mi-a arătat necesitatea de a prezenta, în lumina Sfintelor Scripturi, bazele pentru zidirea unei comunităţi spirituale. Printre fraţi se pune mereu întrebarea: „Cum poate recunoaşte cineva dacă el a fost chemat să predice şi care sunt îndatoririle lui în Împărăţia lui Dumnezeu? Cum sunt aşezaţi în slujbă bătrânii adunării şi care sunt condiţiile pe care ei trebuie să le îndeplinească pentru aceasta?”

În mod intenţionat nu am tratat până acum aceste probleme, deoarece eu nu am primit de la Domnul decât însărcinarea de a predica Cuvântul descoperit din oraş în oraş. Nu am primit porunci privitoare la înfiinţarea de comunităţi, nici de a stabili bătrâni într-o adunare. Eu cred că din această ultimă Proclamare a Cuvântului nu vor ieşi noi dogme, ci mai degrabă, va rezulta Trupul lui Isus Hristos, care va fi răpit. Totuşi, având în vedere bisericile existente, nu mă pot sustrage responsabilităţii de a prezenta întregul Plan al lui Dumnezeu. Porunca pentru zidirea Bisericii face parte din acest Plan, iar eu trebuie să arăt modalitatea în care aceste slujbe lucrează în comunitate.

Biserica lui Isus Hristos

Biserica lui Isus Hristos nu este o organizaţie omenească, ci o instituţie divină. Hristos a spus: „Şi Eu îţi spun…că pe această piatră  voi zidi Biserica Mea şi Porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui” Naşterea şi zidirea Bisericii lui Isus Hristos sunt rezultatul lucrării lui Dumnezeu. Biserica Sa stă numai sub călăuzirea Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Interpretările şi doctrinele oamenilor nu îşi au locul în interiorul ei. Modelul care ne este dat este acela al primei Biserici creştine, aşa după cum ne este prezentat în Scriptură. Dorim în mod deosebit să ne ocupăm de cele cinci slujbe, de aşezarea bătrânilor, pentru a arăta modul de lucrare a acestora în Biserică. Conform Efeseni 4:11,12, Dumnezeu a aşezat în Biserică apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători. Aceste cinci slujbe sunt destinate pentru scopul zidirii Trupului lui Hristos şi pentru a-i cârmui pe sfinţi aşa încât ei să devină capabili să efectueze o slujbă în Biserică. Acolo unde aceste slujbe lipsesc, nici nu poate fi vorba despre exercitarea lor şi nici de zidirea trupului lui Isus Hristos. Dumnezeu a dăruit aceste slujbe ansamblul Bisericii şi de aceea este necesară o chemare divină pentru slujbă. 

Nici un apostol, prooroc, evanghelist, păstor sau învăţător nu poate fi chemat sau ales de o Biserică. În Scriptură vedem chiar opusul: „Şi El a dat pe unii…” În Biserica Noului Testament găsim prima dată slujba de apostol, căci apostolilor le-au fost încredinţate de către Domnul tainele Cuvântului Său. Tot ce a fost descoperit prin proorocii Vechiului Testament în privinţa istoriei mântuirii, noi vedem împlinit în cursul epocilor Bisericii Noului Testament. Apostolii aveau o privire pătrunzătoare şi adâncă a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, primind din partea Domnului misiunea de a comunica Bisericii ceea ce El le-a încredinţat. Pavel păstra la rang de onoare slujba sa de apostol, întrucât el se prezenta întotdeauna cu acest titlu la începutul epistolelor sale. El a scris romanilor: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi” În  1 Cor.1, el spune: „Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu…”  În 2 Cor.1, Galateni 1 şi Coloseni 1, el scrie aproape aceleaşi cuvinte. În Tit 1, Pavel scrie: „Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia”  Din aceste cuvinte reiese că Pavel nu punea accentul pe slujba sa de evanghelist, ci pe responsabilitatea sa în privinţa credinţei celor aleşi şi a cunoştinţei adevărului. Dacă astăzi, un slujitor al lui Dumnezeu s-ar prezenta la începutul scrisorilor sale sau al predicilor sale în maniera cum a făcut-o Pavel, nouă ni s-ar părea ceva deplasat. Totuşi, Pavel credea că este potrivit, condus fiind de Duhul Sfânt, să spună chiar de la începutul epistolelor sale, care era slujba şi sarcina pe care Dumnezeu i le-a încredinţat. Aceste lucruri arată că un om al lui Dumnezeu reprezintă şi expune punctul de vedere dumnezeiesc. Ceea ce scria el referitor la istoria de mântuire conformă cu cuvintele profetice, era la fel de important ca şi învăţătura lui. Rânduielile din Biserică privitoare la botez, Cina Domnului, practicarea darurilor Duhului sau aşezarea bătrânilor în Biserică, i-au fost descoperite lui Pavel de către Dumnezeu. 

Cine participă la zidirea Bisericii?

1 Cor.12: 4-11 ne descrie diversele acţiuni ale Duhului Sfânt în fiecare mădular al Bisericii lui Isus Hristos. Acest cuvânt este ca o oglindă în care noi putem să ne vedem pe noi înşine şi locul unde suntem. În versetul 7, citim: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie cuprins de acţiunea Duhului Sfânt, iar descoperirea trebuie să o posede toţi pentru binele comun. De la versetul 8 ne sunt descrise cele nouă manifestări ale Duhului care se dezvoltă prin descoperirea celor nouă daruri ale Duhului Sfânt. În vers. 9 putem citi: „ Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.” Scriptura mărturiseşte, deci, că fiecare mădular al Bisericii are parte de călăuzirea Duhului Sfânt.

 Adevărata Biserică ca şi Trup al lui Hristos

În 1 Cor.12:12, Biserica este prezentată ca fiind Trupul spiritual compus din mai multe mădulare. Mădularele Trupului sunt diferite, dar ele aparţin unul de celălalt, depind unul de celălalt şi sunt unite prin pielea care le acoperă. Întreg Trupul lui Isus Hristos este parcurs de viaţa lui Hristos şi este îmbrăcat cu puterea Sa. În versetul 13 ne este spus că noi toţi am fost botezaţi de acelaşi Duh şi adăpaţi din acelaşi Duh. Aceasta este mărturia Sfintei Scripturi. Fiecare credincios autentic este botezat cu Duhul Sfânt şi prin aceasta este aşezat sub directa conducere a Duhului Sfânt. În pofida diferenţelor dintre mădulare, ele totuşi se respectă şi se recunosc, căci împreună formează un singur Trup şi se supun lui Hristos, care este Capul.

Dumnezeu a rânduit

Noi citim în 1 Cor.2:28: „ Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători;…” Vedem astfel că Biserica nu este întemeiată de oameni, ci de Isus Hristos. Recunoaştem, în acelaşi timp, că tot ce este numit „Biserică a Domnului” , nu este numit în mod exagerat aşa. Această expunere biblică are scopul de a da fiecăruia ocazia să se cerceteze pe sine însuşi şi pentru a constata dacă aparţine în mod real Bisericii lui Isus Hristos. Aşa cum este scris în Efes.4:11, în mod identic este scris aici că Dumnezeu a rânduit în Biserică „întâi, apostoli, al doilea, prooroci, al treilea învăţători, etc…” Toţi cei care fac parte din Biserica Domnului respectă ordinea divină şi recunosc slujba fiecărui slujitor trimis de Dumnezeu, indiferent dacă acesta este un apostol, prooroc sau învăţător. Tot ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru zidirea Bisericii va fi primit cu recunoştinţă de către toţi cei care fac parte din Trupul lui Isus Hristos. Slujbele de păstor sau de evanghelist sunt cunoscute în general. În privinţa celorlalte trei slujbe, lucrurile par a fi  diferite. Totuşi, Dumnezeu a considerat că şi acestea sunt necesare şi de aceea le-a dăruit pentru zidirea Bisericii.

Citim în Faptele Ap.13:1 „În Biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători..” , după care ne sunt date numele acestor slujitori ai lui Dumnezeu. În timp ce slujeau Domnului, Duhul Sfânt a spus: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat!” Putem observa că s-au pus mâinile peste ei ca semn de consimţire, de confirmare şi nu de punere în slujbă, căci aceasta era deja confirmată de Dumnezeu. În versetul 4 este scris: „Barnaba şi Saul, trimeşi de Duhul Sfânt…”

De acest lucru avem noi nevoie astăzi: de oameni ai lui Dumnezeu a căror chemare şi slujbă au fost descoperite şi confirmate de Biserică, înainte ca aceştia să poată pleca în misiune. Astăzi se poate auzi mereu: „Noi Îl avem pe Hristos şi de aceea nu avem nevoie nici de apostoli, nici de prooroci.”  Prin astfel de vorbe se doreşte a se spune că Biserica primară nu Îl avea pe Hristos şi acesta este motivul pentru care Dumnezeu a pus în Biserică apostoli, prooroci şi învăţători? Vrea să se spună că Biserica din Antiohia nu Îl avea pe Hristos, pentru că acolo erau câţiva prooroci şi învăţători care îşi desfăşurau slujba sub călăuzirea Duhului Sfânt? Lucrurile stau exact invers! Fiecare Biserică care Îl are pe Hristos cu adevărat, va avea în egală măsură şi slujbele în mijlocul ei. Slujba de apostol înseamnă, în cea mai mare parte, a merge pe câmpul de misiune, nu doar pentru a vesti Evanghelia, cum este cazul evanghelistului, ci pentru a rămâne în acel loc până în momentul când Biserica ia naştere, iar bătrânii pot fi aşezaţi în slujbă. Slujba unui prooroc din Biserica Noului Testament consistă în a expune Cuvântul profetic Bisericii Domnului, conform cu însemnătatea lui divină. În 1Cor.14:29, Pavel scrie: „Cât despre prooroci să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece. Şi, dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să proorociţi toţi , dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor.”   De ce dă Biblia astfel de învăţăminte, dacă Dumnezeu nu ar fi avut intenţia de a călăuzi practic poporul Său prin intermediul slujbelor profetice? Este clar că aici nu este vorba despre darul proorociei, pentru că o vedem din context: „Şi dacă este făcută o descoperire celui ce şade jos, cel dintâi să tacă.” Dar, niciodată, în timpul unei proorocii, nimeni nu poate fi întrerupt. O proorocie este un cuvânt venit direct de la Dumnezeu, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Pavel spune în versetul 6: „De ce folos v-aş fi eu…dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici învăţătură?” În cea mai mare parte se vorbeşte despre proorocul care anunţă lucruri care vor veni sau descoperă lucruri actuale care privesc Biserica. Totuşi, slujba profetică a Noului Testament se descoperă în moduri diverse. În principal se referă la transmiterea într-o formă corectă a Cuvântului profetic Bisericii, sub călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt. Găsim frecvent slujbele de apostol, de prooroc sau învăţător într-o legătură strânsă. În 2 Timotei 1:11, Pavel scrie: „Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor.” În versetul 13, el spune: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” 

Cum tocmai am menţionat, slujba de învăţător este strâns legată de cele de apostol şi prooroc. Un învăţător nu are îndatorirea unui prooroc, care consistă în a prezenta partea profetică a istoriei mântuirii, ci lui îi este dat să expună în mod amănunţit ceea ce Dumnezeu a descoperit prin slujba profetică şi să o înveţe în Biserică. Un învăţător ia în considerare toate aspectele învăţăturii biblice care privesc Biserica. Slujba de evanghelist este mai bine cunoscută. Ca exemplu, ne vom folosi de evanghelistul Filip, din Fapte 8. Un evanghelist este un slujitor al lui Dumnezeu umplut cu  Duhul Sfânt care proclamă cu dinamism Evanghelia lui Isus Hristos şi a cărui slujbă este confirmată de Dumnezeu cu semne, minuni şi vindecări ale bolnavilor. Ca şi în cazul celorlalte patru slujbe, slujba de păstor nu este limitată la o comunitate locală, ci ea se întinde asupra Bisericii Domnului în ansamblul ei. Păstorul poartă responsabilitatea pentru sănătatea spirituală a Bisericii. Un păstor aşezat de Dumnezeu ştie ce fel de hrană spirituală a prescris Bunul Păstor pentru oiţele sale.

Rânduirea bătrânilor

În Biserica lui Isus Hristos, bătrânii nu sunt rânduiţi printr-o alegere a majorităţii (adică, prin vot), ci de către apostoli sau de către acei slujitori ai lui Dumnezeu, desemnaţi de aceştia. Pavel şi Barnaba sunt un bun exemplu pentru aceasta. Citim în Fapte 14:23 „Au rânduit presbiteri în fiecare Biserică şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră.” În Tit 1:5, Pavel scrie: „Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi presbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit.”  Episcopii fac de asemenea parte dintre bătrâni, căci ei sunt supraveghetori în Biserică, aşa cum vedem în alte traduceri. Acest cuvânt nu are semnificaţia care i se dă astăzi atât de des. Un episcop este un supraveghetor dintr-o Biserică locală, care face parte din rândul bătrânilor. Cel care crede că accepţiunea actuală a cuvântului „episcop” este cea corectă, trebuie să-şi amintească căci în Biserica din Filipi erau mai mulţi episcopi. O citim din Filipeni 1:1 „Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus, care sunt în Filipi , împreună cu episcopii şi diaconii.”  Remarcăm aici că într-o Biserică locală existau mai mulţi episcopi. Aceştia erau bătrânii Bisericii. În 1 Timotei 3:1 citim următoarele: „… Dacă doreşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.” De la versetul 2, ne sunt descrise virtuţile şi calităţile pe care un episcop trebuie să le posede. Trebuie să fie fără prihană, să ştie să-şi conducă bine casa. Nu poate fi unul proaspăt întors la Dumnezeu şi trebuie să aibă o bună mărturie de la cei din afara Bisericii. Trebuie să fie cinstit, cumpătat în conduita sa, ospitalier şi capabil de a–i învăţa şi pe alţii. 

Responsabilitatea pe care o are un învăţător într-o Biserică locală o au şi bătrânii din acea Biserică, care la rândul lor trebuie să fie în stare să expună învăţătura biblică. În 1 Tes. 5:12,13, Pavel scrie: „Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi!” Aceasta este poziţia dreaptă şi necesară într-o Biserică locală. Biserica nu trebuie să aibă încredere doar în apostoli, prooroci, învăţători, păstori şi evanghelişti, ci trebuie să aibă o deplină încredere şi în bătrânii Bisericii. Numai procedând astfel, pacea şi binecuvântarea sunt garantate în Biserică. În 1 Timotei 5:17 este scris: „Presbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora.” Este o poruncă a Domnului care trebuie respectată, astfel încât bătrânii să-şi îndeplinească slujba cu bucurie. Numai aşa vor putea ei să-şi exercite slujba de predicator sau învăţător cu o deplină consacrare. 

Cu privire la bătrâni, Dumnezeu a oferit o protecţie cu totul deosebită, aşa cum spune versetul 19: „Împotriva unui presbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori.” Voi ştiţi că întotdeauna este uşor de găsit ceva la cei pe care Dumnezeu i-a rânduit şi pe care îi foloseşte pentru a binecuvânta Biserica. Nimeni nu trebuie să primească un cuvânt acuzator la adresa unui bătrân, dacă nu vine din gura a doi sau trei martori independenţi unul de celălalt. Nu are nici o valabilitate o acuză pe care trei persoane o aduc cuiva, dacă ei s-au sfătuit în prealabil. Trebuie să fie trei martori independenţi, care să nu-şi fi vorbit mai dinainte. Dacă această regulă ar fi păzită de către toţi cei din Biserică, toate pălăvrăgelile de stradă sau de culoar ar înceta repede. Vă îndemn să nu primiţi nici o plângere împotriva unui frate sau a unei surori, decât în prezenţa acestora. Nimeni nu trebuie să intre în conversaţie pe acest subiect fără a acorda posibilitatea părţii acuzate de a se apăra. În 1 Timotei 4:13, Pavel scrie: „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora.” Apoi, Pavel îşi sfătuieşte tovarăşul de slujbă să însufleţească darul primit de la Dumnezeu. Din context reiese că Timotei a primit acest dar prin punerea mâinilor bătrânilor. În versetul 14 este scris: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor de către ceata presbiterilor. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi.”  

În încheiere el îi dă această serioasă atenţionare: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii…stăruieşte în aceste lucruri.” Pentru Pavel era lucru de mare valoare să ştie că ai lui colaboratori păzesc aceeaşi învăţătură pe care el a primit-o de la Domnul. După ce bătrânii au fost rânduiţi  de către apostolii care au fondat acea comunitate, aceştia poartă responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru a continua să dea mai departe fără greşeală aceeaşi învăţătură. Sarcina şi responsabilitatea lor este mult mai mare decât se crede în general. În timpul unei călătorii a lui Pavel, el a trimis să-i cheme pe bătrânii Bisericii. Această relatare  o găsim în Faptele Apostolilor 20:17: „Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe presbiterii Bisericii.”  Pavel nu a chemat nici apostoli, nici prooroci, nici învăţători, ci el i-a chemat pe bătrânii Bisericii din Efes. Am putea citi întreg capitolul pentru a vedea modul în care el vorbeşte bătrânilor, dar vom citi doar versetul 27, în care ne este spus : „ Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” Puteţi observa cum în versetul 17, fraţii sunt numiţi bătrâni, dar în versetul 28, ei sunt numiţi episcopi. Este de neapărată trebuinţă să recunoaştem că bătrânii nu sunt aleşi prin votul Bisericii, ci ei sunt aşezaţi de către Duhul Sfânt. Bătrânii au în acelaşi timp, sarcina de a se ruga pentru bolnavii din Biserică, la fel cum evanghelistul Filip în Samaria a putut să se roage pentru toţi cei care au venit acolo. Este scris în Iacov 5:14 : „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” 

Noi putem reţine aceste cuvinte, cum am spus-o în rândurile de mai sus, că mădularele unei comunităţi nu trebuie să-şi pună încrederea într-un evanghelist itinerant, ci trebuie să acorde încrederea lor bătrânilor Bisericii locale care sunt mereu dispuşi să se roage pentru bolnavi. Trebuie făcut un apel ca fiecare copil al lui Dumnezeu să recitească cu atenţie şi în rugăciune fiecare pasaj biblic care vorbeşte despre acest subiect, astfel încât noi să putem experimenta din nou în Biserica Dumnezeului celui Viu rezultatele binecuvântate după care suspinăm de atâta timp.

Este scris în Evrei 13:17 „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele.” Petru a scris în 1 Petru 5:1 „ Sfătuiesc pe presbiterii dintre voi, eu, care sunt un presbiter ca şi ei, un martur al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi când aţi stăpâni peste cei care v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei.” Petru, deşi era un apostol, se considera, în acelaşi timp un frate responsabil al Bisericii locale, un bătrân, un presbiter, căci Biserica este constituită din toate comunităţile locale. Tot ceea ce are loc în Biserica Dumnezeului celui Viu, indiferent de slujbă, fie că e vorba de prooroci, de apostoli, de păstori, de învăţători, de evanghelişti, bătrâni sau episcopi, totul se îndeplineşte într-o armonie desăvârşită cu Capul, Isus Hristos, şi în relaţie unii cu alţii.

Sunt conştient că această temă nu a fost decât uşor atinsă, dar eu doresc ca fiecare să fie stimulat a „plonja” mai adânc în acest subiect. Să înţelegem bine faptul că Biserica lui Isus Hristos nu este un crez sau organizaţie omenească în care poţi intra precum un membru al unei societăţi mondene. NU! Ea este o instituţie divină - un organism viu. Fiecare mădular al Bisericii este născut din nou prin Duhul Sfânt şi umplut de acelaşi Duh, pentru a fi plasat sub călăuzirea Duhului Sfânt. Adevărata Biserică a Domnului nu cunoaşte nici nu „membru pasiv”. 

Lucrând din însărcinarea lui Dumnezeu,

Fr. Frank